miercuri, 13 august 2014

Dumitru Bădița, „Rute ocolitoare”



Există, ca întotdeauna, poeți excelenți, dar subevaluați; critica de azi nu pare prea atentă la ei - dar e aproape sigur (cel puțin în reprezentările mele  utopice & naive) că cea de mâine va fi. 
Doi dintre poeții aceștia mi se par a fi Dmitri Miticov & Dumitru Bădița.
Iar Bădița mi se pare chiar enervant de subevaluat. Fiindcă, după ce a publicat câteva cărți excelente de poezie, critica n-a fost deloc atentă la el; iar acum, după ce a publicat și un volum excelent de reportaje (Rute ocolitoare, Tracus Arte, 2014), critica iar n-a avut ochi pentru el.
Pun aici prefața mea la cartea lui - poate se va vedea ce reportaje grozave au fost trecute cu vederea.

Jurnalism & empatie

Într-un Bilet de papagal din august 1928, Arghezi scria, elogios ca arareori, despre reportajul lui Brunea-Fox din Dimineața avându-i drept subiecți pe leproșii din Lărgeanca: „Cine a avut prilejul să-l citească pe F. Brunea-Fox, n-a mai avut nevoie de recentul lui reportaj ca să știe că în acest anonim ziarist stă de veghe o inteligență sclipitoare și are pretenții un gust artistic exersat”. Mi-am amintit de fraza asta fiindcă i se potrivește de minune și lui Dumitru Bădița, în ipostaza lui de autor de reportaje – chiar nu aveam nevoie de ele ca să știu cât de sclipitoare-i e inteligența și cât de exersat gustul artistic. Nu c-aș avea ceva cu reportajele lui, sau c-ar fi ceva în neregulă cu ele – sunt excelente, mă grăbesc s-o spun din capul locului (o voi repeta ceva mai pe îndelete mai jos), după cum tot excelentă e însă și poezia lui Bădița, inteligentă și precisă, de o calitate mereu supravegheată care-l face, în opinia mea, cel mai subevaluat poet recent. Poate mă înșel (sper din tot sufletul să mă înșel), însă am impresia că prea puțină lume vorbește despre Bădița-poetul cu aprecierea înaltă pe care o merită; așa încât ar fi cumva nedrept ca reportajele de față, la rândul lor inteligente, precise și sclipitoare, să ia fața poemelor în egală măsură de merituoase. Însă, recunosc, e una dintre puținele nedreptăți cu care m-aș împăca cu inima ușoară.
Bun, acum, că am făcut precizarea asta absolut necesară ca să mă pot simți cu inima împăcată față de drepturile lui Bădița-poetul, pot vorbi liniștit despre reportajele lui din Rute ocolitoare. Ca orice jurnalist, Bădița are temele lui de predilecție – care sunt, în cazul lui, două: istoriile Bărăganului și sentimentul basarabean al ființei. Puține sunt textele care nu se ocupă de una dintre supratemele astea două – Rute ocolitoare începe cu un reportaj, Vânătoare pe litoral, despre o pisică de mare omorâtă inutil de un salvamar autoeroizant pe litoralul românesc, trece imediat în următoarele două, Fântânile Bărăganului și Moștenirea boierului Casotti, la excavarea unor povești extraordinare despre istoria Bărăganului, se ocupă apoi în trecere și de inundațiile din lunca Dunării (Viața după potop), pentru a campa apoi aproape definitiv (adică aproape până la finalul cărții), o dată cu reportajul despre Dr. Mircea Ciuhrii: despre fluturi și românism, în zona amintitului sentiment basarabean al ființei, de care se ocupă o profuziune de reportaje subsecvente. După saga basarabeană, cartea se închide cu două reportaje despre revoltele din ianuarie-februarie 2012 și cu un text, A coborât la Romană, despre o fată observată în metrou, una figlia chi piange, mai exact o fată care încearcă din răsputeri să-și stăvilească plânsul – o ființă pe cât de chinuită (de ce anume, Bădița nu află, și aproape că nici nu contează), pe atât de expresivă.
Așadar, de la empatia pentru pisica de mară ucisă de un salvamar idiot, la empatia pentru fata chinuită ca o pisică de mare încolțită de un harpon nevăzut, trecând prin empatia pentru oamenii Bărăganului, ai luncii infinit reinundabile a Dunării și ai Basarabiei, capacitatea lui Bădița de a reacționa la suferința celorlalți e mereu testată și confirmată. Atenția la celălalt e calitatea dintâi a poeziei, ne învață Pound & Alexandru Mușina; și nu numai a poeziei, adaugă Bădița. Ci și a reportajului – sau, în orice caz, măcar a reportajelor lui, mereu atente & empatice cu „umiliții și obidiții”, cu învinșii istoriei, cu cei care au avut ghinionul să se afle de partea inflamată și inflamabilă a vremurilor. Între marea istorie și micii oameni, Bădița ia decis partea celor mici; ba chiar pare să fie convins, lucru remarcabil și aproape alarmant la un om de luciditatea lui constantă, că nu doar dreptatea morală, dar și puterea reală e de partea celor lipsiți de putere. O spune uneori en passant, dar de-a dreptul – precum aici, de pildă, într-un reportaj despre oamenii Bărăganului: „Mă uit la faţa lui moş Marin. Are aşa o expresie, de om gata să cotonogească tot secolul XX cu toiagul său”. Dincolo de figura de limbaj remarcabilă în sine, chiar mai remarcabilă e relația implicită de forțe stabilită între secolul al XX-lea și moș Marin; e limpede ca lumina zilei, și felul în care o spune Bădița nu te mai lasă să te îndoiești nici cu o iotă, că secolul celor două totalitarisme e neajutorat ca un copil pe Calul Bălan față de toiagul lui moș Marin. La un tip mai exaltat, asta ar fi putut trece drept o naivitate; însă când o spune un tip de o luciditate mereu echilibrată și vigilă precum Bădița, atunci nu te mai îndoiești că lucrurile chiar așa stau: secole întregi au a da seamă (și chiar a o încasa, la nevoie) toiagelor miilor de moși Marini din câmpiile Bărăganului – și, în fapt, din toate câmpiile lumii. So it goes, așa stă treaba, cum ar traduce același moș Marin.
Reactiv & empatic cu suferința „umiliților și obidiților”, Bădița nu este astfel din vreo rațiune ideologică. Cu totul dimpotrivă, empatia lui este una non-ideologică, ba chiar ar fi mai nimerit s-o numesc post-ideologică. El reacționează la umanitatea oricui, atâta vreme cât aceasta există și e bine individuată. Portretul făcut de Bădița boierului Cașotă/Casotti, de pildă, de fapt un portret literar după un portret pictat (un exercițiu de ekphrasis, așadar), arată asta fără dubiu: „Privesc portretul boierului Procopie Casotti. Figură de aristocrat: frunte lată, privire melancolică şi gravă, un chip care exprimă responsabilitate în lumea reală, dar şi aplecare către studiu şi dorinţă de a-şi vedea visele transpuse în realitate. Un erou civilizator, muncit de viziuni magnifice, tocmai aici, în Bărăganul a cărui forţă are un singur obiectiv: să aplatizeze, să transforme în orizontală orice zvâcnire către înălţimi”. Cum spuneam adineauri, pentru Bădița umanitatea e fără ideologie. La fel, empatia cu ea. Reportajele lui Bădița sunt, cum se vede, ideale conducătoare de empatie; găsesc asta drept o calitate remarcabilă a lor – nu numai estetică, vreau să zic. Ci, înainte de toate, umană.
După cum tot dintr-o calitate umană derivă și calitatea estetică a urechii lui Bădița; ceea ce vrea să spună că personajele lui vorbesc convingător pentru că Bădița știe să le audă. Tot despre atenție la celălalt e vorba și aici, bineînțeles. Ba uneori, atunci când nu-și mai poate ține în frâu empatia & participarea emoțională la subiect (fiindcă, e musai s-o spun, empatia lui Bădița e mereu temperată stilistic de acea luciditate echilibrată despre care vorbeam), Bădița începe să vorbească el însuși pe tonul și cu stilistica personajelor lui – ca, de pildă, în Viața după potop, în care, indignat la un moment dat de ipocrizia criminală a autorităților, îl ia gura pe dinainte și comite un regățenism de Bărăgan care arată cât de implicat afectiv e, de fapt, acest jurnalist care mimează mereu, atât de convingător, de altfel, echilibrul: „Înalt, masiv, cărunt, vorbăreţ, cu o anumită asprime în glas, primarul acuză şi el, la una cu sătenii, autorităţile centrale de atunci că nu au gestionat situaţia cum trebuie şi din cauza lor s-au trezit cu apele peste ei.” (sublinierea îmi aparține, firește).
Mi-ar trebui multe pagini pentru a vorbi despre poveștile basarabene pe care Bădița le excavează & le pune în pagină; sunt, toate, extraordinare, fără nici o exagerare. Bădița are toate calitățile jurnalistului: știe unde să caute, cum să întrebe, cât să asculte, când să întrerupă & să se reorienteze. Plus calitatea poetului – anume de a ști cum să treacă în pagină cât mai natural toate astea. Ba chiar mai mult, știe și să extragă observații sociologice și istorice frapante din lucrurile pe care le observă – ca în acest pasaj din Pescarul de pe Nistru, de exemplu (un exemplu printre numeroase altele, repet): „La rândul lor, basarabenii erau uimiţi cât de uşor îi înţeleg pe cei care se perindau pe lângă muşamalele lor întinse şi încărcate cu marfa adusă de la Chişinău. Cred că pieţele acelea banale au avut rolul lor în apropierea românilor de pe ambele maluri ale Prutului. Micul trafic de frontieră aducea un pumn de bani comercianţilor, dar în acelaşi timp, încet şi ireversibil, a făcut posibilă cunoaşterea directă a unor oameni care timp de cincizeci de ani s-au ignorat. Peste şuruburi, bormaşine, cearceafuri şi pahare s-a iscat un continuu flux de cuvinte, aceleaşi şi de o parte şi de alta, chiar dacă difereau prin accent”. Nu am destul spațiu să insist asupra tuturor calităților acestor texte filo-basarabene, suficient de ample pentru a face uneori genealogia unor familii întregi – Blănarii, Micleușenii, Rușii ș.a. Spun doar, cu toată responsabilitatea de care sunt în stare, că pentru mine ele stau alături de reportajele minunate ale lui Brunea-Fox despre Maramureș. Ah, și o mică slăbiciune personală – m-am bucurat să-l regăsesc pe Mircea Ivănescu până și în această saga basarabeană în care poezia nu și-ar avea, teoretic, locul ei geometric – spune undeva Bădița: „În bagajele ei, Victoria şi-a pus şi câteva cărţi din literatura română. Printre ele, un volum de poezii de Mircea Ivănescu”. Ceea ce arată că, atunci când un poet face jurnalism de asemenea calitate, poezia îl găsește când s-ar aștepta mai puțin.
Singurul meu regret e că reportajele lui Bădița nu fac decât de un volum de vreo o sută și ceva de pagini. Nu de alta, dar cele aproape patru sute de pagini ale reportajelor lui Brunea-Fox dintre 1927 și 1938 (alese din vreo câteva mii de pagini, de fapt) sunt dintre cele mai recitite de mine din toată proza noastră interbelică. Așa că, pentru recitirile mele recurente ulterioare, aș prefera cărți ceva mai groase. (Sper că s-a auzit și s-a înțeles acolo unde trebuie!)

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Statistici

  ©Radu Vancu - Sebastian în vis - Template by Dicas Blogger.

SUS