sâmbătă, 9 noiembrie 2013

Antonio Patraș despre „Frânghia înflorită”

În Dilemateca de luna asta, o cronică a lui Antonio Patraș despre Frânghia înflorită.
Adică o (probabil) ultimă cronică despre carte în (sigur) ultima Dilematecă.
O transcriu mai jos.

Poezia e artă de familie

           
Deşi n-avea mai mult de douăzeci-douăzeci şi cinci de ani când l-am cunoscut, la nişte colocvii studenţeşti, Radu Vancu părea deja un bărbat matur, stăpân pe sine, cu o experienţă de viaţă şi de lectură superioară nouă, tuturor celorlalţi. Se recomanda drept ucenic al lui Mircea Ivănescu, publicase un volum de versuri, vorbea şi scria formidabil, fără ezitări, cu o competenţă intimidantă. Era în stare să ne asculte, pe fiecare în parte, zile şi nopţi la rând, fără să dea vreodată semne de oboseală, convins fiind că omul, oricât de modest înzestrat, nu-i o fiinţă de dispreţuit. Aprecia mai presus de toate autenticitatea, atribuind scrisului o miză nu atât estetică în sens strict, cât iniţiatică, spirituală, morală. Aşa se explică nota particulară a poeziei sale, la început protocolar-caligrafică, infuzată de modele livreşti, de „ivănescianism” (în Epistole pentru Camelia, 2002), pentru ca mai târziu (în Biographia litteraria, 2006) căutarea autenticităţii să ia forma unei interogaţii patetice, care dramatiza paroxistic opoziţia dintre „literatură” (mereu suspectată de impostură) şi „viaţă”.
În ultimele volume în schimb, în Monstrul fericit (2008), Amintiri pentru tatăl meu şi Sebastian în vis (ambele din 2010), dar mai ales în Frânghia înflorită (2012), opoziţia cu pricina se estompează vădit, semn că poezia va fi devenit deja altceva decât „un rahat de literatură” (Vancu dixit!), transformându-se pe nesimţite în alchimie a existenţei şi „artă de familie” – o „artă” menită a celebra patetica dorinţă de fericire a unui om profund nefericit, bântuit de amintirea tatălui sinucigaş. Ştim însă de la Tolstoi, citat în câteva rânduri şi în prezentul op, că toate familiile fericite sunt la fel, numai nefericirea fiind, cum ar veni, originală. De aceea şi spune poetul într-o memorabilă formulare: „(...) fericirea e pentru nefericiţi. Fericirea celor fericiţi e mizerie. Aşa  gândeşti, şi îţi pipăi întruna inima fericită, cu delicateţea unui elefant tânăr zdrobindu-şi liniştit craniul cu trompa”.
Tulburător e că aici, în Frânghia înflorită, dialogul dintre tată („cel mai iubit dintre morţi”) şi fiu alternează bucuria paternităţii, versificată jubilatoriu în Sebastian în vis, cu groaza ce însoţeşte invariabil sinistrul memento.  Avem de a face, aşadar, cu nişte „poeme lamentabile” (cum autoironic le apreciază autorul), în care clipele de fericire diurnă sunt permanent subminate de spaima indusă inconştient, în vis („Visul ca pedeapsă pentru fericirea de a fi împreună”). Iată şi secvenţa care explică metafora din titlu, făcând trimitere la sentimentul tragic al existenţei, reflectat oximoronic în paginile de faţă: „După ce i-au luat cadavrul, sub ţeava unde atârnase tati a rămas sfoara de rafie. Am privit-o lung, moartea aştepta în ea precum mierea în flori, proaspete şi fremătătoare ca petalele roşii din obrăjorii fiului meu seara, când râsul îi miroase a cereale cu lapte şi miere”.
E de înţeles, prin urmare, de ce poezia va fi asumată, în acelaşi registru stilistic, ca „o tortură tandră” prin care „distrăm pe cei iubiţi cu agoniile noastre, ca să-i putem iubi şi mai mult”. Nu pot să nu citez, spre exemplificare, aceste splendide versuri care vorbesc despre amintirea vie a unei iubiri de dincolo de mormânt: „Veroni,/ când râdeai, aerul se umfla de fluturi./ Când tăceai, era o întindere uriaşă de zăpezi/ pe care oameni agili târau foci însângerate/ din care urmau să facă untură/ pentu lumânările nopţilor boreale de amor./ Când făceam amor, foci cu ochi trişti ne priveau/ băteau din lăbuţele lor caraghioase/ până când moviliţele de grăsime ce erau/ se făceau lumină”.
            Avea dreptate Dan Coman să considere Frânghia înflorită prima carte mare de poezie a generaţiei 2000. O carte tulburătoare despre infernala fericire domestică, despre dragoste şi demonii ei.

Antonio Patraș



0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Statistici

  ©Radu Vancu - Sebastian în vis - Template by Dicas Blogger.

SUS