Raluca Șandor Gorcea. Un debut subevaluat

Unul dintre debuturile cele mai ghinioniste de anul trecut este cel al Ralucăi Șandor Gorcea - anume Când ești obosit vrei acasă, Herg Benet, 2012. Merita o atenție superioară celor câteva cronici pe care le-a înregistrat - cea a lui Bogdan-Alexandru Stănescu din Suplimentul de cultură, distrugătoare, este în fond, citită în antifrază, un elogiu à son insu, fiindcă numai în pozitiv pot eu unul citi o cronică al cărei final sună astfel: „Din păcate, aici nu prea răsare cetatea blestemată de zei, ci doar un lung text, plin de sensibilitate și sinceritate”.

Iată mai jos câteva mostre de sensibilitate & sinceritate - „cei doi mari dușmani ai poeziei adevărate”, după cum spune BAS în continuarea citatului de mai sus. Știind că, în principiu, are dreptate, nu-s totuși de acord până la capăt cu el; aș spune mai degrabă că-s două calități necesare, dar insuficiente ale poeziei - fiindcă, fără tehnică, nu valorează prea mare lucru. Însă Raluca Șandor Gorcea are, cel mai adesea, un control tehnic lucid, care o ajută să nu derapeze în sentimentalism & verbiaj, riscuri majore la o astfel de poezie & astfel de temă (aici BAS are, firește, dreptate). Poemele de mai jos arată, sper, de ce am încredere în ea. 

Raluca Șandor Gorcea

Când ești obosit vrei acasă, Herg Benet, 2012

  

cu cheia la gât

îți dai seama 

viața începe de fapt 

când te urci prima oară pe bicicletă 

și agăți zmeul de ghidon 

apoi muști dintr-un măr 

și sar schije de lumină și iarbă 

apoi vine zâmbetul ei cu viteză din urmă

ca un boomerang 

zâmbetul ei 

un buchet de baloane colorate 

spărgându-se în curcubeu deasupra 

blocurilor 

zâmbetul ei de heliu

înălțând întregul cartier 

cu stația autobuzului 5 

japonezele de la colț 

cofetăria în turbion de ecleruri, napolitane 

tarabele pieței cu ridichi, cireșe, salata la 1 leu 

bibeloul vândut de tanti de la III 

și tufele de iasomie 

și bătătorul de covoare 

bigudiurile și florăresele 

farfuriile mici de dulceață 

și 

bicicleta ta 

prima ta bicicletă cu zmeu  

doar tu rămâi 

ghemuit în burta luminii bătrâne

tu 

rămâi 

și soarele e un frisbee 

ea ți-l aruncă dintr-un capăt

al verii 

pedalează pedalează 

să-l prinzi în celălalt

  

chestii de pe drum

atunci ne întorceam de la școală pe jos

deasupra ghiozdanelor erau agăţate vrăbii

și mai sus sârme de telegraf

și copacii

și apoi

se întindea un cer de cocă în care modelam

direct din pleoape

ca la atelier

continente cu rinoceri și girafe

pe mihai viteazu și cheia sol

planeta saturn

și orice altceva

mai citeam dar nu puteam vedea prin cartier

sau la zoo

uneori ne era poftă de cozonac

atunci treceam pe lângă brutărie și mâncam câte o pâine

întreagă

până ajungeam acasă

era fierbinte și moale

așa cum puteam băga mâna în foc că

e dumnezeu iarna

în siberia

care e oricum

foarte departe

și noi nu o să ajungem niciodată acolo

la El

  

pe vremea când lângă blocul nostru zburau o grămadă de fluturi

îţi amintești Ioana 

mâncam șarlotă la cornet din staţia lui 5 

aerul era un autobuz de vanilie traversându-ne leneș gura 

aveam cheile atârnate la gât o lălăiam pe stradă 

râsul nostru mușca din lume ca dintr-o tabletă de glucoză 

peste noi 

cerul întindea o umbră perfectă   

atunci tu aveai cele mai frumoase jucării din cartier 

cu care nu aveam voie să ne jucăm iar 

eu o aveam pe mama 

cu mâini subţiri ea 

îmi făcea două cozi simetrice 

mâinile ei erau aromate ca o citronadă 

care mergea cu o prăjitură „Pitic“    

apoi alergam după fluturi pe maidanul de lângă bloc 

mereu împreună trupurile noastre 

erau două rachete albe ca în cântecul ăla din film 

spărgând orele una câte una 

creșteam în tăcere 

ne juleam coatele genunchii și după amiezele se făceau roșii 

roșii ca niște cravate făcute ghem 

roșii

ca 

zâmbetul unei comandante de detașament 

mai știi serile de duminică miroseau a șampon de urzică și a oţet 

era mirosul tristeţii 

și peste tot se deschideau geamuri și eram cu toţii chemaţi

acasă 

știi Ioana 

aș vrea azi să mă cheme acasă 

din nou 

și tu nu te-ai supăra dacă aș pleca 

fără să mai stau măcar 

5 minute și gata

  

când ești obosit vrei acasă

erau lucruri simple

mirosul de săpun și fier de călcat încins

soarele de toamnă ca o vulpe sărind

pe acoperișuri,

pe blocuri, până în balconul nostru

înfășurându-se moale în jurul lumii,

erau Mama și Tata

atât de înalți decupând aerul bucătăriei

și privirea mea se ridica în

zepelinul auriu al luminii dintre ei

– era o bucătărie plină de dragoste

seara se vărsa încet în camere

umplând spațiul dintre

mâna mamei și spinarea galbenă a pisicii

dintre masa cu farfurii si ardeii puși la copt

dintre păsări și aripile lor

întinse

când plecau

timpul se mula tăcut pe casa noastră,

pe șotroanele colorate

cu fetițe în prelungirea lor

unu, doi, trei

patru-cinci

hai acasă

mai lasă-mă puțin

încă

puțin

șase

șapte

opt-nouă

ai obosit e târziu

erau lucruri simple

hai

acasă

amiaza

fetiţa doarme cu pumnii

strânși

pumnii fetiţei au mărimea și culoarea

unei caise

luminează sub pătură

înot până acolo

pe întuneric

unde ajung

se deschide

o toamnă

în care suntem toţi

și ne ţinem de mâini în jurul mesei

ca în filme

pe masă un coș mare

cu fructe

în fructe e foarte liniște

când mușcăm

liniștea ne intră în gură

și ne înghite

fetiţa respiră ușor

cum vântul umple apoi golește

o pânză colorată