Mariana Marin. Poezie și adevăr

 

[imagine preluată de pe http://bibliotecadepoezie.wordpress.com/category/autori-romani/mariana-marin/]

S-au împlinit anul acesta 10 ani de la moartea Marianei Marin, primul mare poet optzecist plecat Dincolo (între timp, au urmat-o Ion Stratan și Alexandru Mușina). Rândurile de mai jos sunt un mic, prea mic exercițiu de admirație. 

Supratema poeziei Marianei Marin e adevărul. Aproape că nu există pagină – atât în comprimata ei operă poetică, dar nu mai puţin în confesiunile risipite în interviul luat de Oana Orlea şi apărut în 1992 (Ia-ţi boarfele şi mişcă) – care să nu fie redevabilă înţelegerii poeziei ca discurs despre adevăr; aşa încât, la recitire, înţelegi că poemul e pentru ea aproape mereu un testimoniu, iar poetul un martor – întotdeauna al acuzării. Adevăr, dreptate, mărturie: dacă e validă (şi cred că e) teoria cuiva privind cuvintele obsesionale care vertebrează, prin recurenţa lor independentă de controlul scriitorului, Textul, atunci e neîndoios că acestea trei sunt cuvintele-obsesii ale poemelor Marianei Marin. Iată câteva exemple (dovezi, era să zic, contaminat de limba poeziei ei): „În grădina de trandafir a spitalului / venise chiar el, adevărul tras la faţă / şi cu ochii plesniţi. (Reci şi ascuţite fuseseră căile sale!) / Desigur, să-l privesc! / Desigur, să pun acum mâna pe el! / Să-l înghit cu memoria mea veselă” (Ultimul poem de dragoste în grădina de trandafir), „Să suceşti gâtul poemului / când afli că el se scrie / şi în afara ta? / Chinuitoare revoltă şi fără obiect. / Nu-ţi fie teamă: / există oricând cineva / (o gură lipicioasă) / care să-ţi şoptească / adevărul zilei de mâine / şi al istoriei dinapoi” (Elegie), „Aşa cum Omul de Zăpadă al lui Andersen / s-a îndrăgostit într-o bună zi / de vâlvătaia unei sobe, / tot astfel caut şi eu adevărul” (Poem de dragoste), „A devenit vinovată trecerea sub tăcere / a numărului de morţi de la Dachau şi Auschwitz? / A deveniiit… / Să fremătăm atunci de bucurie / tu, spirit, / şi tu, hoit! / Poate se va vorbi într-o zi / şi despre adevărul acesta / aidoma unei condicuţe ieşită noaptea / să aţâţe gunoiul cât muntele de mare, / cât neputinţa şi bestialitatea ei” (O caldă înţelegere umană). Şi aşa mai departe. Mult mai departe. Cine ar avea dorinţa să editeze o antologie esenţializată din şi aşa prea esenţializata poezie a Marianei Marin ar putea, pur şi simplu, să caute (sau să dea un find, după caz) poemele în care vorbirea se face de-a dreptul despre adevăr. Ar ajunge astfel direct la centrii nervoşi ai poeziei ei.

S-ar putea zice, prin urmare, că există poeţi ai adevărului, după cum trebuie atunci că există şi poeţi care sunt înainte de toate ai binelui sau, respectiv, ai frumosului. Mariana Marin face parte, bineînţeles, din cea dintâi familie, în al cărei nomenclator genealogic ar putea fi imediat identificabilă prin aceea că, pentru ea, adevărul e evident, dar nu e o evidenţă. Nu are, adică, o existenţă în sine, constituită prin contragere sumativă şi holistică din evidenţele obiective ale realităţii; după cum nu e nici o sumă de semne memorative pe care ochiul iniţiat le deduce din substanţa lumii – adevărul nu e nici una dintre acestea, pentru (bunul?) motiv că el nu e de pe lumea aceasta. La poeta noastră, adevărul e, ca la vechii greci, o noţiune construită prin opoziţie, cu prefix privativ sau negator – e a-letheia, cu vorba anticilor –; ceea ce vrea să spună că la adevăr se ajunge prin opoziţie, prin delimitare, prin negaţie. Aşa încât, traduse în greaca veche de un mistificator inteligent, un soi de Ossian contemporan filo-helen, versurile ei ar putea figura credibil în contrafaceri simili-borgesiene ale antologiilor elene, într-o fantezistă şi ironică anthologia graeca sau în antologii palatine cu inserţii contrafactuale, alături bunăoară de poemele lui Solon, legislatorul Atenei, despre dreptate şi tiranie, ori de poemul lui Hesiod Către regi. Poetul, prin urmare, nu e atât intelect sau sensibilitate, cât conştiinţă. Şi încă una paradoxală, pusă de sine însăşi în situaţia imposibilă de a vorbi în numele unei lumi în care adevărul ei nu are loc.

O astfel de înţelegere a adevărului poetic o aşază, dintr-un anumit punct de vedere, alături de Kierkegaard şi împotriva lui Dostoievski – adică da, e convinsă, la fel ca şi filosoful danez, că experienţa estetică e valorizată abia prin sinteza ei cu cea etică (fără, însă, să se pună în discuţie şi natura religioasă a sintezei); şi nu, în nici un caz nu frumuseţea e cea care va mântui lumea, după cum postulează undeva prozatorul rus. Convingeri axiomatice din care se desface cu necesitate corolarul după care literatura-frumoasă-şi-atât e o inutilitate – nici măcar dulce, ci ca fierea de amară; ba chiar mai rău decât o inutilitate – literatura fantazărilor frumoase şi a adevărurilor călduţe e, indiferent de calitatea ei strict estetică, imbecilizatoare de-a binelea: „Fără prietenii mei – tinerii poeţi germani din România – / subiectivitatea şi-ar mai fi supt şi acum degetul / în faţa realităţii. Uşor nătângă şi îngrozită de propria sa umbră, / n-ar fi înţeles niciodată de ce / poezia a fost invadată de mirosul măcelăriilor / şi al sălilor de disecţie cu program continuu. / Fără ei ar fi fost mai greu. / Mi-ar fi crescut pe creier micuţa ciupercă burgheză / citind sub umbreluţă (cu un real interes intelectual!) / romanele obsedantului deceniu / sau problematica prozei sudamericane…” (Fără ei). Cât dispreţ pentru „interesul intelectual” al literaturii, tot atâta ironie pentru jumătăţile de adevăruri şi pentru mirajele realismului magic… Poezia nu admite ca obiect decât adevărul pur şi dur; ba chiar cu atât mai pur, cu cât mai dur. E un răspuns indirect, dar tranşant, dat celebrei întrebări a lui Adorno – anume cum se mai poate scrie poezie după Auschwitz. Tocmai, ar zice Mariana Marin, că numai după câte un Auschwitz se poate scrie cu adevărat; adevărul poeziei e cel al masacrelor, al catastrofelor, iar etica poeziei cere să spui „nu” minciunii şi „da” vieţii din epicentrul însuşi al cataclismului. „Da-ul spus vieţii chiar şi în cele mai străine şi mai dificile probleme ale sale” – nu sunt, aşa cum am putea crede, cuvintele Marianei Marin, ci este definiţia dată de Nietzsche tragicului dionisiac într-un cunoscut pasaj din Ecce homo (care reia, la rândul lui, un pasaj de asemenea binecunoscut din Amurgul idolilor).

Poetă, aşadar, tragică şi dionisiacă (în acest înţeles nietzscheean amintit mai sus, fireşte), pretinzând, în ciclul eponim din Aripa secretă, că vorbeşte în numele unei Anne Frank devastate de un cataclism istoric, alegându-şi-o ca persona, Mariana Marin scrie unele dintre cele mai adevărate poeme despre libertate în cele mai puţin libere dintre vremuri. Chiar dacă „vremea poemului înalt, ameţitor / a trecut”, cum declară poeta în Limba scrisă sub pleoape, ea scrie aici poeme, cele mai multe vertically challenged, prin care reuşeşte cele mai ameţitoare exerciţii de verticalitate.

„Unde o fi generaţia / să-mi povestească / despre cum confund eu eticul cu esteticul?”, se întreabă poeta în Vorbeşte A.F. Nu ştiu despre care generaţie o mai fi fiind vorba şi ce părere va fi având ea despre confuzia cu pricina, dar cunosc câţiva poeţi tineri adevăraţi, de la Claudiu Komartin la Krista Szocs, pentru care hibridul acesta, observat şi deprins din poezia Marianei Marin, reprezintă chiar Poezia.