Românul, ca tot omul la ananghie, e poet

Arnoux Maz, de la Semne Bune, a avut o idee afurisită: a întrebat câţiva poeţi ce cred despre teribila (literal şi în toate sensurile) afirmaţie a lui Alecsandri "românul e născut poet".
Au răspuns Ioan Es. Pop, Alexandru Petria, Gabriel H. Decuble, Ofelia Prodan şi cu mine. A ieşit un dosar pe cinste - iată-l.
Reproduc mai jos răspunsul meu (afurisit şi el, recunosc).

Românul, ca tot omul la ananghie, e poet

Hm. „Românul e născut poet”. Ca pe orice om normal, vorba asta a lui Alecsandri m-a iritat şi m-a amuzat, am făcut mişto de ea de câte ori apărea în conversaţie, nu era imaginabilă o altă atitudine faţă de ea decât cea ironică. Însă, în vremea din urmă, m-am surprins fără voia mea gândindu-mă la ea cu din ce în ce mai puţină ironie, şi l-a început m-am ruşinat, ca şi cum m-aş fi surprins făcând vreun act indecent. Apoi, după ce simţul ruşinii şi al ridicolului mi s-au mai tocit, m-am pomenit spunându-mi înciudat în barbă: „Dom’le, să ştii că s-ar putea să fi avut dreptate boierul Bazil. Zău că da...”

Cum altfel, îmi ziceam, s-ar explica excelenţa românilor în poezie? De la Eminescu încoace, ba chiar de la Budai-Deleanu încoace, am avut geniu numai în poezie, niciodată în proză. Ştiu, e o propoziţie dură, dar o menţin: geniul literaturii române e exclusiv liric. Budai-Deleanu, Eminescu, cei patru-cinci interbelici cu adevărat mari (Bacovia, Arghezi, Fundoianu, Barbu, Blaga), cei câţiva cinci-şase postbelici aşijderea (Mircea Ivănescu, Gellu Naum, Nichita Stănescu, Leonid Dimov, Emil Brumaru, Angela Marinescu) – toţi cei enumeraţi mai sus sunt poeţi mari, oricând opozabili oricărui alt poet mare din oricare altă literatură. Poţi construi, de pildă, oricând dublete sau triplete de genul Novalis-Coleridge-Eminescu, sau Trakl-Soares-Bacovia, sau Rilke-Blaga, sau Valéry-Jorge Guillèn-Barbu, sau Berryman-Ivănescu, fără să roşeşti – ştiind adică bine că e vorba de valori reciproc comensurabile. Însă, oricât de bine intenţionat ai fi, nu poţi spune Tolstoi-Slavici, Proust-Gide-Camil, Proust-Hortensia, Faulkner-Rebreanu etc., fără să simţi că termenul autohton al ecuaţiei e inferior. Nu mult, e drept – însă doar atât cât să facă diferenţa dintre un prozator mare şi unul doar foarte bun. Iar cele câteva romane cu adevărat mari pe care le avem sunt, fără excepţie, romane poetice (Irina Mavrodin a scris cândva o carte admirabilă despre romanul poetic): Întâmplări în irealitatea imediată al lui Blecher (comparat recent de Hugo Pradelle de la Quinzaine littèraire cu Kafka şi cu Bruno Schulz), Creanga de aur al lui Sadoveanu (comparat de Manolescu cu proza pedagogică şi iniţiatică a lui Hesse), Orbitorul lui Mircea Cărtărescu (comparat de unii cu Darea de seamă despre orbi a lui Sábato, din Despre eroi şi morminte). (Există, totuşi, o excepţie: poţi spune Gogol-Cehov-Caragiale simţindu-te foarte confortabil cu tine însuţi, ştiind precis că de data asta eşti situat în adevăr. E şi asta o faţetă a geniului lui Caragiale, aceea de a strica orice schemă & clasificare.)  

Intraţi, ca şi ruşii, târziu în literatura europeană, am ars asemenea lor etapele şi am ajuns repede la o relativă sincronizare; însă, dacă ei au avut geniu pentru proză, noi am avut geniu pentru poezie. Şi, cum proza e traductibilă fără pierderi decisive, ea e implicit exportabilă; pe când poezia nu. De asta prozatorii ruşi, de la Gogol, Tolstoi & Dostoievski, trecând prin Bulgakov şi ajungând până la Sorokin, sunt autori de circulaţie internaţională, în vreme ce poeţii noştri dragi rămân numai ai noştri – şi numai dacă se apucă de proză şi o fac strălucitor, precum Cărtărescu, devin reputaţii majore. Nu e chestiune de valoare aici, repet, ci de traductibilitate şi exportabilitate; au păţit-o, de altfel, şi ruşii cu Puşkin – care rămâne numai al lor (în traducere sună ca un romantic minor, în română de pildă e un Bolintineanu fără culoarea & pitorescul românului), cu toate că trebuie că-i un poet extraordinar, având în vedere admiraţia enormă ce i-o poartă atâţia ruşi geniali, precum şi teribilul efect catalitic asupra limbii literare ruse care i-a urmat (acelaşi cu efectul catalitic al lui Eminescu asupra limbii literare române). Poezia e fatalmente circumscrisă lingvistic, aşa încât aproape că nu poate fi citită decât în original, şi, cu excepţia limbilor de circulaţie, nu poate construi reputaţii imense.

Aşa încât propoziţia „românul e născut poet” mă indispune ca o piază rea. Fiindcă, dacă-i adevărată, atunci e totuna cu o condamnare la parohialism a literaturii noastre. (Nu în sensul valoric, repet!, ci numai în acela al circulaţiei. Însă câte frustrări se ascund în acest „numai”...)  Aş prefera, din raţiuni să le zic publicitare, să pot spune cu egală îndreptăţire: „românul e născut prozator”. Şi, având în vedere felul eclatant în care a eclozat în ultimii douăzeci de ani reputaţia lui Mircea Cărtărescu, trăgând în siajul lui câţiva prozatori tineri, am oarecari speranţe că s-ar putea să existe o zi în care propoziţia asta să devină adevărată.

Şi mai e ceva care mă indispune în aserţiunea lui Alecsandri. Nu încetez să citez fraza lui Ion Mureşan, după care poeţii sunt ca anticorpii: când e ceva bolnav în corpul social, sunt secretaţi în număr mare, ca să neutralizeze infecţia. Având în vedere numărul mare de poeţi pe care corpul social autohton îi secretă de vreo sută-două de ani, e limpede că-i de rău. E ca-n bancurile acelea: vestea bună e că avem mulţi poeţi buni, vestea rea e că asta înseamnă că infecţia e cu atât mai mare. Cam asta cred că voia să spună şi Maurice Nadeau repetând în Să fie binecuvântaţi, extraordinarele lui memorii, apoftegma după care poezia e pentru lumea a treia. Uitându-ne la numărul uriaş de poeţi excelenţi din America Latină şi la audienţa enormă pe care o au acolo, nu pot decât să le dau dreptate lui Nadeau & Mureşan. Şi să reformulez propoziţia lui Alecsandri cam aşa: „Românul, ca tot omul la ananghie, e poet”.

Aşa că, dacă românul e născut poet, sper din toată inima să moară prozator.