Şerban Axinte, "Păpădia electrică", CDPL, 2012

Criticii o spun din ce în ce mai apăsat: 2012 e anul poeziei.
Au apărut o profuziune de cărţi bune de poezie, & frumoase, & adevărate.
Una dintre cele mai recente este Păpădia electrică de Şerban Axinte (CDPL, 2012); reproduc mai jos prefaţa semnată de mine.

Cel mai atipic douămiist

Şerban Axinte este, după cum ştie toată lumea, unul dintre cele mai bune produse ale criticii literare din ultimul deceniu. Cronicar la Observator cultural, el este şi autorul uneia dintre cele mai ambiţioase sinteze recente – Definiţiile romanului. De la Dimitrie Cantemir la G. Călinescu, o morfologie istorică a romanului românesc care merită cu prisosinţă o receptare en fanfare.

Însă, pe de altă parte, taman faptul că toată lumea ştie cine e criticul literar Şerban Axinte nu-i face un PR prea grozav poetului Şerban Axinte, cu toate că cel din urmă e egalul absolut în drepturi al celui dintâi. Lucrul s-a văzut şi la precedenta sa carte de poezie, Lumea ţi-a ieşit cum ai vrut (Vinea, 2006) – recomandat de prefaţa empatică a lui Doris Mironescu, volumul n-a avut totuşi receptarea pe care ar fi meritat-o. Iar acum, după cum se vede, scriu la rândul meu o prefaţă empatică, sperând din toată inima că Păpădia electrică va fi o carte mai norocoasă.

Fiindcă şi-ar merita norocul cu prisosinţă. Este, o spun din capul locului, punctul cel mai înalt atins de scrisul lui Şerban Axinte. (De scrisul lui poetic, se înţelege). Am avut dintotdeauna încredere în poeţii cu traseu evolutiv ascendent, tot mai buni cu fiecare carte, infirmând tipologia generală a poetului care are explozia la debut şi apoi intră într-un recul quasi-permanent. Cu cele patru cărţi de poezie publicate până acum (Starea balanţei, 1996, Pragurile Apeiron, 1999, Lumea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut, 2006 şi, iată, Păpădia electrică, 2012), Şerban Axinte e unul dintre aceşti poeţi-maratonişti despre care vorbesc mai sus, iuţind ritmul pe măsură ce se apropie de finiş. Fiecare carte e superioară celei dinainte, construind astfel o spirală ascendentă a cărei buclă ascendentă e de sperat că poetul o va urma şi mai departe.  

În cronica mea la Lumea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut, după ce enumeram calităţile dominante ale poeziei lui Şerban Axinte, remarcam că singurul ei cusur ar sta într-o anumită zgârcenie a imaginii poetice, folosită rar şi cumva cu inima strânsă, încât ai senzaţia că poetul se simte diminuat cu fiecare imagine livrată în text. Or, simplificând enorm, dar totuşi în limite plauzibile, se poate spune că mai toţi teoreticienii poeziei, de la Aristotel la Pound, cad de acord că, înainte de toate, condiţia necesară a poeziei e imaginea (necesară, subliniez, nu şi suficientă – de asta „miliardari de imagini” precum Voronca nu sunt implicit mari poeţi, iar brevilocvenţi care-şi construiesc poemul în jurul unei singure imagini trasă în tuş, precum Kavafis, da); din cauza aceasta, găsesc acum acele poeme (altfel remarcabile) ale lui Şerban Axinte din cartea anterioară cumva devitalizate, limfatice, organisme bine articulate, însă întrucâtva hipodinamice.

Cu atât mai mult mă bucură să constat că acest unic cusur al cărţii trecute nu mai e de găsit în cea de faţă. Păpădia electrică e construită din trei cicluri (ca şi Lumea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut, de altfel – ceea ce poate să sugereze un anumit pattern arhitectural urmărit cu schepsis), intitulate decoct, bulb şi acele electrice; ei bine, poemele tuturor acestor trei cicluri sunt inervate de imagini remarcabile, deseori de-a dreptul memorabile – citez aproape la întâmplare: „să ni se ridice din inimă o lumină atât de puternică încât cusătura lumilor să nu se mai vadă” (acele electrice), „ceva creşte acum din mine, / cineva suflă asupra mea / cu miliarde de fotoni. // aura / înfloreşte din bulbul creştetului meu / într-o uriaşă păpădie electrică” (păpădia electrică), „de ce îţi este frică, atâta timp cât stai acolo, / nimic nu te poate atinge. // ce văd în tine, ce văd în tine, // un cimitir în care toţi dumnezeii pământului  / şi-au lăsat morţii să înflorească” (de ce îţi este frică) ş.a.m.d. Sunt, toate, imagini de o mare frumuseţe, cu care empatizezi instantaneu şi te fac să stabileşti cu textul de sub ochi acel contract de încredere despre care vorbea cândva Borges ca de o condiţie sine qua non a lecturii de poezie.

Însă, şi asta e cu atât mai demn de apreciat, plusvaloarea Păpădiei electrice faţă de cartea precedentă nu vine numai din această infuzie masivă de imagine. Ci şi dintr-o limpezire decisivă a poeticii. Pe prima manşetă a volumului Lumea ţi-a ieşit cum ai vrut, Liviu Antonesei remarca despre „poezia de începuturi” a lui Şerban Axinte că „avea o tăietură perfectă, cvasi-geometrică, dar şi răceala adiacentă”, pentru ca în cartea din 2006 să „scrie mult mai liber, mai puţin atent la perfecţiunea formală, deci mai liric”, şi valoriza „infinit mai mult această postură, pentru că e un lirism mult mai ataşant”. Iar Doris Mironescu, în prefaţa volumului, producea următoarea observaţie: „poetica de la care se revendica Şerban Axinte în volumele sale anterioare era una, să-i zicem, de factură modernistă, ermetică, prelungind influenţe rimbaldiene, dar şi dinspre Giuseppe Ungaretti (studiile universitare de italienistică ale poetului şi-au spus cuvântul”.  Aşadar, amândoi comentatorii sesizau descendenţa poeziei lui Şerban Axinte din marea familie a ermeticilor căutători de perfecţiuni poliedrale, hibridată cu maniera brevilocventă şi ultralimpidă a lui Ungaretti – aşa încât, are dreptate Doris Mironescu (el are întotdeauna dreptate când e vorba despre poezie, în treacăt fie zis), era audibil un son italienizant în dicţia aproape prea perfectă a poemelor lui Axinte. Ce trebuia subliniat mai apăsat era indecizia structurală a poeziei lui, venită din postularea simultană şi ireductibilă atât către „modul intelectual al lirei”, din care originează natura aceasta luminos-geometrică a textelor lui, cât şi către modul ei visceral – pentru că, scriind cerebral şi la rece, Şerban Axinte era încercat mereu de o irepresibilă nostalgie a lirismului biologic, aşa-zicând al „căldurii animale” pe care Mallarmé, părintele tuturor ermeticilor moderni, o voia alungată din poezie. După cum se vede, Şerban Axinte ilustra un caz aporetic în tipologia ermeticilor – era, care va să zică, un ermetic... eretic, un strănepot al lui Mallarmé sedus în egală măsură de răceala ideii pure şi de fierbinţeala impură a cărnii. Erezie din care decurgea o poetică mixtă, indecisă, lesne identificabilă în Lumea ţi-a ieşit cum ai vrut.

Ei bine, Păpădia electrică aduce o clarificare decisivă şi sub acest aspect. Lumina intelectivă şi carnea mată nu mai sunt antinomice, ci devin coextensive, reprezintă secvenţe ale unei cauzalităţi comune, după cum ni se spune pe şleau în această splendidă imagine din poziția corectă în timpul morții, de pildă: „ai grijă ce spui când ți-e frică, mintea e o fructieră, pe somn, pe tăcute, lumina cea mai pură nu vine din bucuria gândurilor clare, coboară direct din golul tău din stomac”. Ceea ce era până acum atipie congenitală se rezolvă, aşadar, printr-o sinteză paradoxală a intelectivului cu biologicul, cu organicul. Până şi titlul, Păpădia electrică, e semnificativ în acest sens – lumina electrică rece se încarcă de vitalitatea fragilă, dar totuşi animată a păpădiei, contrăgând astfel simbolic într-o imagine memorabilă conjuncţia dintre spiritul rece şi trupul călduţ. Numai conectat la o asemenea electricitate organică se poate ajunge la o atât de plastică sublimare a amintirilor precum cea din creştetul de 1000 °C: „atât de viu încât amintirile se lichefiază deasupra creştetului meu de 1000 de grade Celsius”.

Consider această găsire a echilibrului între antiteze o mare calitate a poeziei lui Şerban Axinte. După cum consider, de asemenea, o calitate de primă importanţă faptul că se poate discuta despre ea făcând complet abstracţie de orice încadrare generaţionistă. Cum se poate lesne constata, am vorbit până acum despre ultimele două volume ale lui Axinte fără să fac vreo referinţă la poeticile şi tendinţele douămiiste. Iar acest fapt e posibil pentru că, deşi bine integrat în metabolismul generaţiei sale, poetul Şerban Axinte n-are nici în clin, nici în mânecă cu douămiismul. În context generaţionist, poezia lui are o stranietate de fiinţă teleportată dintr-o altă galaxie, cu un organism construit după alte proceduri biologice şi existenţiale. Fireşte, încă din prima secţiune a cărţii dăm peste poeme excelente precum sublim, sublim sau undo în care găsim un univers traumatic şi o lume declasată la nivelul biologicului larvar care ne pot părea izomorfe cu Weltanschauung-ul traumatic şi visceral al douămiiştilor – cu atât mai mult cu cât scenografia e şi ea prezumabil douămiistă, fiind una a spitalului (în sublim, sublim, de pildă) ori a localului propice alcoolizării supreme (chiar în poemul care deschide cartea).

Dar, pe măsură ce citim, ne lămurim că, la fel ca majoritatea congenerilor săi, şi Şerban Axinte scrie într-adevăr tot o poezie a traumei, însă – şi asta îl singularizează în acelaşi context – la el trauma şi-a pierdut calitatea narativă. Ceea ce vrea să spună că, trauma rămânând un hapax existenţial, cu termenul lui Vladimir Jankélévitch (preluat şi glosat masiv de Michel Onfray în L’Art de jouir), adică o experienţă destinală radicală şi fondatoare, ea (adică trauma) nu mai este totuşi şi o naraţiune fondatoare, un epos clar articulat al respectivei experienţe radicale. Poemele celor trei cicluri ale Păpădiei electrice pot fi (chiar sunt) deseori narative, însă poveştile lor nu coagulează într-o Poveste macro, care să subîntindă în rama ei cartea întreagă – precum, să spunem, la T.S. Khasis ori la Dan Sociu. Între cele trei cicluri, precum şi între poemele lor componente există diverse trimiteri, o reţea de aluzii şi de imagini recurente (cititorul atent se va simţi răsplătit să le descopere); însă reţeaua aceasta atent elaborată nu compune o poveste, având o natură mai degrabă muzicală decât narativă. Chestiune care arată, pe de o parte, artistul matur şi atent la construcţia cărţii, iar pe de alta, o natură poetică radical diferită de aceea a douămiiştilor, pentru care poezia înseamnă înainte de orice narativizarea eului biografic, transformarea lui într-o poveste.

Aşadar, dacă ţinem să-l etichetăm generaţionist pe Şerban Axinte, nu putem decât conchide că e cel mai atipic douămiist. Cu excepţia obsesiei pentru hapax-ul existenţial, nimic nu-l leagă de generaţia sa: nici poetica, nici maniera, nici tehnica. O atipie profundă transpare din tot scrisul lui poetic; or, după cum se ştie, atipicii sunt întotdeauna câştigători pe termen lung.