John Berryman, Cântecul vis 310

Din februarie, de când am terminat Frânghia înflorită, n-am mai putut practic scrie poezie.

Mi-am consolat deseori bovarismele cu Cântecul vis 310. 

Adică, mai pe şleau, am lenevit având drept alibi cultural minunatul poem al lui Berryman. :)

310

Darul i s-a retras. Nu mai poate scrie.

Stai liniştit atunci, până se întoarce chestia.

Avem asigurarea lui Goethe

ca să lenevim când nici o temă nu se oferă

ori nici una care să poată fi tratată adecvat:

mă bizui pe cuvântul lui greu.

Îi urăsc totuşi rasa, în afară de Hölderlin

& Kleist, pe amândoi i-a aşezat în inima lui Henry:

un sinucigaş & un nebun,

ca să-l înveţe lecţii pe el, care încă nu era nimic din astea.

Limba mânuită cel mai bine de un străin,

Kafka, bătrâne amic.

Henry, gândac monstruos, se aşeză

în maşina din colonia penitenciară

fără un singur regret.

Era tot regret, înghiţindu-şi voma,

dezamăgind oamenii, lăsând baltă pe toată lumea

în pădurile inimii.