marți, 10 ianuarie 2012

Radu către Claudiu. Al treilea răspuns

Dragule,

N-ai, fireşte, cum să ştii ce cutremur afectiv mi-a declanşat scrisoarea ta precedentă – de joi, de când am primit-o, şi până azi replicile nu s-au stins încă. Mişcările astea uriaşe sunt însă de o atroce dulceaţă, de o minunată violenţă, deplasând şi aranjând mai clar plăci tectonice ale memoriei afective situate la adâncimi geologice pe care le credeam definitiv sedimentate. Iar în epicentrul seismului e acel pasaj în care vorbeşti despre cerinţa-rugăminte adresată ţie de Mircea Ivănescu: „Domnule Komartin, vă rog să scrieţi în seara aceasta o odă la m. ivănescu”. Memoria ta a prins atât de exact tipicul sound meivănescian, cald şi autoironic, protocolar şi self mocking, încât fraza mi l-a instanţiat de îndată aproape corporal: citind pasajul cu pricina din scrisoarea ta, l-am văzut aievea aici, în faţa laptopului (aşa cum îl văd şi acum, în vreme ce tastez), privindu-mă ghiduş prin lentilele alea adânci cât toată literatura şi cerându-mi: „Te-aş ruga să-mi scrii până mâine şapte poeme, respectând următoarele injoncţiuni: primul vers al primului poem să fie m. ivănescu nu a mai scris nici un vers de trei ani, adică din ’97”. Erau mai multe reguli impuse, nu mai ţin minte decât cerinţa asta, pe restul le-am uitat; le-aş putea, la o adică, reconstitui – chiar am scris atunci de pe o zi pe alta cele şapte poeme, deşi nu mă credeam în stare, vreo patru dintre ele se regăsesc în Epistole pentru Camelia. Era aşadar în 2000, ţin minte că era de faţă viitorul regizor Radu Alexandru Nica – a şi venit a doua zi, curios să vadă cum nu mă ţinusem de temă. Am reţinut probabil versul ăsta datorită anului – se petrecuseră atât de multe în ’97, în 1 iulie începuse iubirea mea cu Cami, prin toamnă prietenia cu Mircea Ivănescu, în 1 noiembrie se spânzurase tata, iar acum aflam că ’97 era şi anul în care marele meu prieten renunţase la scris. Erau lucruri frumoase şi înspăimântătoare ca îngerii, mi-era teamă să le privesc direct aşa cum se tem muritorii să privească îngerul în faţă atunci când se arată (iar îngerul ştie asta şi îşi începe mai întotdeauna exortaţia liniştindu-i: „Nu te teme...”).
Dar eu mă temeam, teribil trebuie că mă mai temeam de vreme ce, întors pe dos de tsunamiurile acelea venite în rafală, scriam poemele eterate şi limpezi, poate prea limpezi, din Epistole. Mi-a mai luat, cum ştii, câţiva ani până să-mi fac curaj să privesc îngerul în faţă. Credeam însă atunci că e indecent să-ţi etalezi suferinţa în poezie, că e un soi de escroc sentimental poetul care-şi arată în public, precum Tom Sawyer, buba. Era un mecanism de apărare a cărui structură ai descris-o tu impecabil în Viszerale Reaktion, editorialul din al cincilea număr al Poes:sului Internaţional – în care pleci de la reacţia comună a Uljanei Wolf şi a lui Björn Kuhligk în faţa cerşetorului care, în faţa magazinului Gucci, îşi vâra ciotul amputat sub nasul trecătorilor. La distanţă de o zi unul de celălalt, fără s-o ştie, cei doi poeţi nemţi reacţionaseră la fel, iritaţi de exhibarea plăgii în exact acelaşi mod în care-i iritase visceralitatea şi corporalitatea excesivă din poezia românilor. Dac-aş fi ştiut textul pe care urma să-l scrii peste un deceniu, mi-aş fi zis atunci, în 2000, că mă simt în faţa vieţii mele golite de tata, dar pline de mama şi de Cami şi de Mircea Ivănescu, ca un cerşetor cu braţe amputate în faţa unui magazin Gucci, ruşinat de plaga lui nimerită printre atâta frumuseţe.
Iată, îmi spuneam, bietul meu mare prieten a trecut prin atâta suferinţă, şi aproape nimic din ea nu iese la suprafaţa textului. Cu un an înainte, în ’99, apăruse Postmodernismul românesc al lui Mircea Cărtărescu, mă bucurasem ca de un succes propriu să văd că îl consideră pe M.I. „cel mai avansat teoretic şi mai influent poet român de după război”; pe aceeaşi pagină citisem şi descrierea poemului ivănescian aşa cum îl vedea acest celălalt mare Mircea al panteonului meu livresc – anume ca pe o piesă de café concert, de fapt nici măcar o piesă propriu-zisă, ci o apăsare improvizată pe clape a unui virtuoz care nu se gândeşte la nimic. (Nu mai verific acum pasajul, cred că nu mă înşel prea tare.) Am fost instantaneu convins de justeţea felului în care M.C. descria poezia lui M.I.; nu vedeam oare cu ochii mei cum discreţia celui din urmă punea surdină oricărei mărturisiri prea personale? Vorbind neîncetat numai despre el şi lecturile lui, M.I. nu spunea de fapt nimic esenţial despre sine – căci nu credea că ar exista ceva esenţial legat de sine însuşi; după cum, vorbind la fel de neîncetat numai despre alţii (da, ştii bine că era capabil de asta – să vorbească în exact acelaşi timp strict despre sine şi strict despre alţii), spunea de fapt despre sine cele mai inavuabile lucruri. Interviul luat de mine anul trecut în februarie sau în martie pentru volumul aniversar coordonat de Cistelecan se încheie cu o teribilă frază beckettiană a lui M.I. despre mirosul propriului corp – un Beckett cu acizii trecuţi prin baia neutralizantă a autoironiei ivănesciene; n-am păstrat-o în ediţia tipărită, nu bătea deloc cu caracterul aniversar al volumului. Dar există în varianta audio.
Vedeam, deci, cu ochii mei cum poezia filtrează toate scoriile suferinţei, absorbindu-le în tifonul intertextual. Abia rarissim suferinţa ieşea la suprafaţă, ca sângele prin tifon la o hemoragie prea masivă. Nu putem noi suferi cât poate poezia anestezia, îmi spuneam, şi vedeam în asta o dovadă ultimă a eficienţei poeziei. Am crezut în asta până prin 2002, nu mai ştiu data exactă când M.I. mi-a răsturnat, tot el, definitiv înţelegerea asta a poeziei. A făcut-o fără voia lui, într-o seară dostoievskiană pe care n-o voi uita nicicând şi care a revenit acum, făcută parcă mai puternică decât oricând de evocarea ta. Pe vremea aceea mai bea încă vodcă lemon, cum ştii; nu-i prea plăcea la gust însă, fiind mai slabă (32 de grade, faţă de 40), îi era îngăduită de doamna doctor Munteanu. Încercam cel mai ades să-l păcălesc, pretinzând că nu găseam la chioşc decât sticle de o jumătate de litru – uneori însă porţia de 250 de ml de persoană i se părea jignitor de mică şi mă trimitea s-o suplimentez. Cred că aşa s-a întâmplat şi în seara cu pricina, băusem până se făcuse noapte de-a binelea, el nu aprinsese lumina, ştiam că îi plăcea să lase să coboare noaptea peste noi în vreme ce vorbeam, aşa că n-o aprinsesem nici eu. Stăteam amândoi în camera cu biblioteca, el lungit pe pat, eu pe scaun, nu mai reţin ce-mi povestea; s-a oprit deodată brusc, am crezut că-şi pierduse suflul şi m-am mirat (pe vremea aia îşi pierdea suflul rar). Am aşteptat să-şi revină, dar spre nedumerirea mea tăcea prelungit. M-am lăsat uşor spre el, ca să-l întreb dacă e totul în regulă, şi i-am auzit respiraţia egală: adormise. M-am pierdut, simţeam că e indecent să stau acolo, dar nu voiam nici să-l trezesc – de vreme ce adormise aşa de brusc, însemna că avea mare nevoie de somn. Mi-a dat prin gând să plec, să încui poarta şi să las cheia în cutia poştală, dar nu ştiam unde-i cheia şi nu puteam s-o găsesc pe întuneric. Lumina nu puteam s-o aprind, căci l-aş fi trezit, iar dacă mă apucam s-o caut pe bâjbâite şi s-ar fi trezit, cine ştie ce ar fi putut să creadă. Să-l las singur în casa descuiată, era peste putinţă. Aşa că am rămas ţintuit pe scaun şi mi-am zis să aştept până se trezeşte, la urma urmei puteam foarte bine să dorm şi eu acolo şi dimineaţă să-i spun că adormisem deodată cu el. Poate era chiar mai indicat aşa, să vadă că şi eu mă ameţisem la fel ca el, ştii cât de în serios iau băutorii competiţia etilică. Am rămas deci pe scaun, nemişcat în întuneric, decis să nu mă ridic până nu se trezeşte el. Nu-mi dau seama cât a trecut până s-a trezit; se poate să fi fost un sfert de oră, după cum la fel de bine se poate să fi fost mai bine de o oră. A făcut-o la fel de brusc cum adormise, a reînceput să vorbească prin întuneric, tare şi pe ton de ceartă, cum nu-l auzisem niciodată. Am crezut la început că mă dojeneşte pentru că nu l-am trezit, însă mi-am dat repede seama că nu vorbea cu mine. Uitase de prezenţa mea şi se certa – ei, da, se certa cu Dumnezeu, el, care trata întotdeauna Subiectul ăsta cu o mefienţă binevoitoare şi vag ironică. Kantian convins, ştia că metafizica nu e o problemă de cunoaştere, aşa încât orice desfăşurare demonstrativă la Subiect i se părea complet inutilă. Se dovedea acum, însă, spre surpriza mea, un credincios care nu se îndoia nici o clipă de existenţa Lui – de vreme ce striga către El, vibrând de suferinţă ca un pian lovit prea tare: „De ce nu mă iei? De ce, dacă mă iubeşti, nu mă iei odată, cât crezi că pot să stau eu aici fără ea?” Doamna Stela murise cam de un an.  „Cât poţi să mă mai laşi aici, cât poate să mai dureze?” Încremenisem pe scaun, nici nu mai respiram, mă rugam să adoarmă şi să plec, să nu ştie că l-am văzut în starea aia. Striga însă tot mai tare, simţeam că-i cedează corzile vocale – şi, când credeam că ce-a fost mai rău a trecut, a început să plângă. Mi se ridică şi acum părul pe mâini când îmi aduc aminte sunetul plânsului ăluia. Dacă ar mai fi durat puţin, cred că aş fi început să plâng şi eu, însă ceva l-a făcut să mă simtă – nu ştiu, poate respirasem prea apăsat, sau scârţâise scaunul, cert e că a întors deodată capul spre mine şi, dacă înainte îi simţisem până în măduvă plânsul, acum i-am simţit până în meninge spaima. „Cine-i acolo?”, a murmurat. „Sunt eu, Radu, domnule Ivănescu”, am spus pierit. A tăcut o vreme, respirând cu noduri, iar după ce s-a adunat s-a burzuluit la mine cum n-a mai făcut-o, şi n-avea s-o mai facă, niciodată. Apoi aproape că m-a aruncat afară pe scări – şi vreme de vreo săptămână n-am mai avut curajul să-l caut. Era, cred, cea mai lungă pauză de până atunci din prietenia noastră. Apoi, fireşte, s-a purtat ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, şi nici unul dintre noi n-a mai adus vorba despre asta.
Atunci mi-au căzut, cum se spune în textul sacru, cojiţele de pe ochi şi am văzut – am înţeles că, cu toată suprafaţa relaxată a poemului ivănescian, textele lui sunt varianta diurnă a acelui plâns şi a acelei spaime. Tot ce a dat substanţa marilor urlete şi marilor zbateri e acolo, învelit în volutele acelea ample aşa cum se învelesc obiectele fragile şi preţioase ca să nu se spargă la o mânuire inabilă. Poezia nu anesteziază suferinţa, ea e chiar suferinţa – extrasă gram cu gram din corp, externalizată poem cu poem, în doze infime dar letale, pentru ca cel ce suferă să poată funcţiona. Pentru ca plânsul şi spaima să-l viziteze numai noaptea, în singurătate, iar animalul social diurn să-şi poată face mai departe numărul. Iar celui care se apucă de scris îi trebuie acelaşi tip de curaj ca şi toxicomanului care se duce la dezintoxicare. Ba poate şi mai mult, căci el n-are avantajul grupului de suport.
În fine, sigur că nu inventez eu apa caldă, problema suferinţei în poezie e veche de când lumea, e poate chiar prima problemă prin care a intrat dihonia în esteticieni. Pentru Platon, scrisul e subversiv şi periculos pentru că „hrăneşte emoţiile” (aşa cum, peste două milenii şi jumătate, muzica va fi cel mai eficient, căci cel mai spiritual, catalizator al barbariei emoţiilor pentru Thomas Mann); pentru  Aristotel, dimpotrivă, scrisul purifică emoţiile şi suferinţa prin „mila şi groaza” katharsis-ului. Din dilema asta nu puteţi ieşi, pare a spune poezia: căci eu cred, aidoma rabinului din Buhuşi, că şi Platon, şi Aristotel au dreptate – poezia purifică, distrugând (sau distruge, purificând). Asta, în faza de solve. Iar pentru cel care trece testul, urmează faza de coagula – şi abia atunci poezia, draga de ea, construieşte. Ne construieşte. Ne face fiinţe mai decente pentru cei dragi. Însă aici ajung puţini. Aleşii, că tot l-am pomenit pe Mann. Mircea Ivănescu, de exemplu, cel pe care am văzut întâia oară efectul poeziei ca individuaţie. Sau, din generaţia noastră, Costică Acosmei. Avatar la fel de genuin al lui mopete. Restul, adică cei ce nu trec de solve, fie nu intră în faza de individuaţie, fie n-o duc la capăt şi nu devin ce-ar putea fi. De asta se întâlnesc deseori în lumea literară oameni care par propria lor caricatură.
Urma să dau apoi peste o întrebare din Euphorion-ul lui Balotă care, de atunci încoace, avea să mă obsedeze: unde e suferinţa în Ulise-le lui Joyce? Era pe vremea aia cartea mea fetiş, o citisem în paralel cu originalul, M.I. mă tot întreba cum mi se pare şi, când i-am spus la un moment dat că e cea mai mare carte pe care o citisem vreodată, mi-a retorcat, cu faţa luminată de o bucurie nedisimulabilă: „Ei, lasă, nu exagera”. Mă râcâia întrebarea lui Balotă: unde era suferinţa Marelui Chinuit James Joyce în toată odiseea asta? E Bloom, burghezul cam libidinal şi egotist, un Mare Chinuit? E Stephen, artistul cu suflet în formă de Toma din Aquino, unul? Unde e toată suferinţa aia? În gestaţia limbajului din Boii soarelui? În monologul lui Molly, cea „pre-human and presumably post-human”, cum o numeşte Joyce însuşi într-o scrisoare? Unde e aşadar toată suferinţa aia? Dacă artistul scrie cu sine însuşi, şi Joyce era tot o rană vie – unde e suferinţa?
Acolo unde e şi în poezia lui Mircea Ivănescu, aveam să-mi răspund. Disimulată în chiar materialul de construcţie al lumii aceleia „ficţionale”. Şi în autoerotismul lui Bloom, şi în bovarismele scolastice ale lui Stephen, şi în lubricitatea lui Molly, şi în torsiunile acelea teribile ale limbajului (poate mai ales în ele). Chiar dacă nu se vede, ea dă masa lumii aceleia, ca bosonul lui Higgs. Iar când simţi forţa teribilă, inescapabilă, a unei lumi care te va urmări până la sfârşit – atunci ştii empiric că suferinţa atârnă greu în materia constitutivă a acelei lumi. Nu trebuie s-o vezi la lucru qua suferinţă, sub forma ei uzuală, în care eşti obişnuit s-o recunoşti – ca urlet, lamentaţie, vaiet ş.a.m.d. Dacă-mi amintesc de Bloom branlându-se pe plajă, oricât de lubrică e scena, înseamnă că cineva a suferit îndeajuns încât să facă lumea aia consistentă. De asemenea, ca să trec direct la Homer, oricât de cinic e răspunsul lui Ahile când băietanul Licaon îi cere să-l cruţe („Haide, prietene, şi tu trebuie să mori. Ce mai atâtea lacrimi? / Până şi Patrocle a murit, un om mult, mult mai bun decât tine”), cinismul ăsta e construit din atomi ai suferinţei şi, aş risca să spun, ai compasiunii – de vreme ce ştie să refuze compasiunea într-un chip atât de memorabil.
Testul suferinţei („Unde e suferinţa în cartea asta”?) a funcţionat apoi multă vreme ca unic şi, credeam, infalibil şperaclu. Dacă nu-mi făcea accesibilă lumea cărţii respective, atunci era ceva în neregulă cu acea carte. Abia o observaţie a lui Borges mi-a deschis ochii, arătându-mi că şi în infernul suferinţei paradisul are drept de existenţă. Argentinianul pleacă de la scena din Infern în care Francesca da Rimini îşi povesteşte dragostea vinovată cu cumnatul ei, Paolo Malatesta (Nessun maggior dolor che ricordarsi...); căsătorită împotriva voinţei ei cu fratele lui Paolo, Francesca trăieşte o poveste lancelot-guineveriană de dragoste cu Paolo (primul sărut vine chiar în timpul citirii împreună a eposului arthurian – e, deci, un amor livresc pus nu numai în infern, ci şi în abis), şi sunt condamnaţi să se rotească veşnic în cercul al doilea, al păcătoşilor din dragoste. Dar singurătatea lor în doi, observă Borges, e de fapt un mic paradis în Infern. Căruia-i corespunde, simetric, micul infern din Paradis – căci Dante, străbătând Infernul şi Purgatoriul pentru a ajunge la Beatrice, nu primeşte din partea ei decât un zâmbet destul de convenţional (durând un sfert de vers), după care Doamna lui se întoarce la contemplarea „mării de lumini”.
Prin urmare, dacă e suferinţă şi în extaz, atunci şi acesta poate să dea greutate şi consistenţă unei lumi. Am început de îndată să vânez ocurenţele unei literaturi a fericirii, mult mai greu de găsit ce-i drept decât cea a suferinţei. Acum doi-trei ani, când scriam la Sebastian în vis şi-mi căutam alibiuri ca să nu mă simt vinovat că scriu despre fericire,  l-am văzut într-un interviu dat pe TV5 pe Houellebecq vorbind taman despre literatura traumei şi literatura fericirii. Trauma, spunea francezul, se pune singură în pagină şi trece mult mai uşor către cititorul dispus să empatizeze cu suferinţele tale; fericirea, în schimb, e o materie mai pretenţioasă, mai greu de tratat, unde mai pui că lumea nu prea empatizează cu cei fericiţi. Visez, mai spunea Houellebecq, să ajung un poet (da, poet) suficient de bun ca să pot scrie o carte de poeme despre fericire. M-am gândit atunci că o făcuse înaintea lui francezul cu adevărat mare – ce altceva sunt la Proust decât poeme despre fericire relatările extazelor trăite la contemplarea clopotniţelor din Martinville, a arborilor din Hudimesnil, ori – mai ales – a  micului zid galben din Vederea din Delft a lui Vermeer (care-l face pe Bergotte, scriitorul din A la recherche..., să moară la propriu de fericire – o fericire invidioasă şi masochistă, dar însă totuşi nu mai puţin fericire)?
Uite, aş fi vrut să-ţi vorbesc despre prietenie şi am ajuns să divaghez despre suferinţă şi corolarul ei. (Dar, vorbind totuşi despre M.I., cred că am fost până la urmă la temă.) Cred, într-adevăr, că ar fi tare păcat să nu continui rememorarea – chiar şi aşa, â batons rompus – istoriei private a  douămiismului, pe care tu ai cunoscut-o incomparabil mai bine decât mine. Aş fi vrut, de asemenea, să-ţi spun că ai dreptate, „prietenie literară” e aproape un pleonasm, dar nu ştiu cum altfel să-i spun acestei prietenii căreia literatura îi e sânge şi limfă. Şi că, pe de altă parte, cei care nu au în comun decât cărţile sunt prea literari pentru a fi şi prieteni. Sunt, adică, nişte bieţi intelectuali care socializează. (Paleologu: intelectualii sunt oamenii care nu se simt bine printre oamenii de treabă.) Şi că, atunci când am primit scrisoarea ta şi am început s-o citesc, am tresărit – pentru că tu vorbeai despre suferinţă, iar eu citeam taman acest pasaj din splendida carte a lui Doris Mironescu despre Blecher: „Cu siguranţă, în cazul lui Blecher, spectrul suferinţei ocupă tot centrul tabloului, prinzându-l în gheare pe scriitor încă din adolescenţă şi obligându-l să-şi scrie opera, ca o reacţie polemică, ‚împotriva suferinţei’, dar mereu în legătură cu suferinţa, neputând să o ocolească niciodată”. Iată cum leagă iar prietenia totul: Blecher, tu, Doris, eu, ambalaţi într-un singur pachet legat frumos cu funda roşie a suferinţei.

Al tău,
Radu

10 ianuarie 2012 
de la mansarda din Sibiu către mansarda din Belgrave Square

11 comentarii:

Anonim,  10 ianuarie 2012 la 15:14  

slurp slurp dintr-o suflare :)
minunat!

Radu Vancu 10 ianuarie 2012 la 15:19  

Mulțumesc frumos, acum îl recitesc și eu, e practic la prima mână așa că dacă găsiți scăpări v-aș ruga să fiți indulgenți :)

Musulko,  10 ianuarie 2012 la 15:24  

Ce frumos s-au legat toate! Minunat textul, la fel și "blogulețul"!!!

Radu Vancu 10 ianuarie 2012 la 15:32  

Musulko: „It all coheres, even when it does not cohere”, vorba lui Pound. :) Mulțumesc frumos, orișicâtuși de puțin contează enorm (vorba altui mare poet, cel care a scris necrologul lui Pound într-o „Românie literară” din 72 - și iar încep să se lege lucrurile!) :)

ana alfianu 10 ianuarie 2012 la 17:04  

povestea cu somnul întrerupt este atât de frumos scrisă, Radule...
şi parcă aş citi o cărticică de mituri, sau de vise.

Wedding,  10 ianuarie 2012 la 17:37  

In valul asta de coerente, imi vine sa va raspund crengian: de asta si eu ma anin si ma inchin la cinstita fata voastra, ca un codru verde, cu un poloboc cu vin si cu unul de pelin... chiar daca Radu e antialcoolic, iar soba mea prusaca nu e la mansarda.

marul 10 ianuarie 2012 la 21:38  

daca o si trimiti prin posta , m-ai convins :)))
altfel , un mare fas .

claudiu komartin 11 ianuarie 2012 la 00:25  

dacă îți pute totul pe aici, dragă marul, de ce ești tot timpul pe blogul lui radu lăsând comentarii stupid-răutăcioase și dezagreabile?

Radu Vancu 11 ianuarie 2012 la 01:13  

Ana Alfianu: Mulţumesc din inimă, Ana. Cât despre mituri - aşa sunt eu, mituman. :)

Wedding: Ei, nu sunt chiar anti-, ci doar non-alcoolic. Însă, de dragul urării din Creangă şi mai ales al urătorului, până şi apa plată cu lămâie tinde să se schimbe în tot atâta vin cu pelin - ba chiar să aibă 40 de grade bătute pe muchie! :)

Marul: Aveţi, probabil, dreptate.

Claudiu Komartin: Dragule, repede-repede trebuie să-ţi declar că poemele tale englezeşti sunt excelente, am aşa un feeling că o să te întorci cu un grozav ciclu londonez. :)

Pentru cine nu le ştie:

http://unanotimpinberceni.blogspot.com/2012/01/o-jucarea-englezeasca.html#comment-form,

http://unanotimpinberceni.blogspot.com/2012/01/tate-modern-poem.html

Anonim,  18 ianuarie 2012 la 18:17  

aici se transforma apa in vodka!

ce articol misto! il recitesc odata la cateva zile...

Radu Vancu 18 ianuarie 2012 la 21:34  

Hm, unii dintre noi se străduie de vreo trei ani să transforme vodka în apă... :) Mulțumesc frumos.

Trimiteți un comentariu

Statistici

  ©Radu Vancu - Sebastian în vis - Template by Dicas Blogger.

SUS