marți, 27 decembrie 2011

Radu către Claudiu. Al doilea răspuns

Dragule,

De-ai şti cât mă bucur că a pornit, până la urmă, centrala mansardei din Belgrave Square şi nu s-a arătat drăcuşorul în chip de Moş Gerilă pe acolo! Dar tu să ai totuşi grijă, ştii bine că unul dintre trucurile lui favorite e să te facă să crezi că nu există. De asta e atât de îngrijorător că Occidentul nu mai crede în diavol. L-a înlocuit cu o sumă de explicaţii tehnice, de la cele psihanalitice la cele privind chimismele din creier, şi cu asta crede că basta. În fine, îmi înăbuşesc fibra de pastor neoprotestant şi-ţi spun că e reconfortant să te văd prins în, deocamdată, mici reţele de amiciţii literare, convorbind despre ţărişoară prin scunde taverne mohorâte cu pitoreşti cetăţeni imigraţi, scanând districtele de la periferie & stuff. Îmblânzind, adică, pohetic teritoriul.
Să nu mai bat însă apa-n piuă: ai scris cu atâta empatie şi generozitate despre poemele mele altfel cam gothice şi pathetice, încât m-ai pus  într-o situaţie de gambit; ai grupat în jurul meu atâtea figuri textuale (şi inter-), încât nu pot adică ieşi onorabil din situaţie decât făcând un sacrificiu, transportând, adică, totul în regimul ironiei (pentru că, dacă aş lua întru totul în serios lucrurile pe care cu atâta evidentă şi iradiantă prietenie mi le-ai scris, pe de o parte mi-aş pierde minţile, pe de alta m-aş face complet şi iremediabil de râs). Mă grăbesc, iată (şi sunt cu atât mai grăbit, cu cât mai emoţionat) (şi, de asemenea, cu atât mai parentetic), să produc gambitul: zice-se că, la o sindrofie publică, Caragiale i-ar fi interpelat pe cei care-l prezentau: „Domnilor, nu vi se pare că m-aţi lăudat cam mult? Căci mie nu mi se pare”.
Acum, după ce am aşezat ironia la cheia partiturii, pot să-ţi spun liniştit şi cutremurat că lectura ta e atât de pe dinăuntru, încât se apropie de-a dreptul de divinaţie; spui, de pildă, că Iubitul tău mortul te-a trimis la „te-am sărutat eu mortul”, genialul vers al lui Mazilescu; ei bine, exact de la versul amintit de tine a plecat primul poem din cartea asta (dacă va fi să fie vreodată o carte), detectorul tău intertextual a funcţionat atât de precis, încât m-a lăsat buşbe precum pe Watson deducţiile lui Sherlock. Apoi, vorbeşti de „pluriversul care e Familia Vancu” – or, Familia Vancu e chiar unul dintre titlurile care m-au tentat când am început să înţeleg ce e cu cartea asta şi unde vrea ea să ajungă (dacă va fi să fie vreodată etc.) Am renunţat la el pentru că prea era prezumţios intertextul cu un poet atât de minunat precum Cristian Popescu (ca să nu mai amintesc de Familia P. a lui Sośnicki, cu care sigur că nu are nimic în comun cartea asta, dar, dacă va fi să fie vreodată propriu-zis „carte”, mi-ar plăcea să se întâmple asta la Blecher – şi n-aş vrea să plagiez taman titlurile editurii noastre!).
E atâta clarviziune în lectura ta, încât ea poate părea magică – aşa cum îi păreau la început deducţiile lui Sherlock neiniţiatului Watson. Şi, după cum bunul doctor înţelege că există o explicaţie raţională pentru clarviziunea prietenului său (iar explicaţia aceasta raţională e Raţiunea însăşi), tot astfel există o explicaţie şi pentru hermeneutica ta quasi-magică – tu înţelegi poezia qua empatie, ca pe un transport empatic de informaţie – nu spuneai tu, acum câţiva ani (câţiva bieţi ani de care ne despart ere geologice), că „miza este acum refacerea punţilor, comunicarea nemijlocită, iubirea”? Aşadar, când citeşti poezie, tu refaci punţi; reconstruieşti podurile arse din propria lor cenuşă. Dacă podurile leagă puncte din spaţiu pe deasupra accidentelor de relief, poezia anulează orice fel de accidente: accidentul de a avea condiţionarea corpului, a rasei, a sexului, a naţionalităţii, accidentul de a fi nevoit să trăieşti printre cele mai atroce & angelice animale (oamenii, fireşte), accidentul de a nu mai fi nevoit să trăieşti printre ei, accidentul de a avea o inimă în amintitul corp, accidentul de a nu o mai avea ş.a.m.d. Cu toate accidente & peste toate aceste accidente se poate empatiza – se poate face, deci, poezie.
Poezia qua empatie, deci; sau, mai puţin neologic spus, poezia ca prietenie. Că tot am pomenit de condiţionări: prietenia mi se pare condiţia însăşi a poeziei. De la primul poet, Ghilgameş, plângând peste cadavrul prietenului său, şi până la postumanii de azi – nici unul dintre poeţi, fie el oricât de mizantrop, n-a putut rezista energiei empatice a poeziei. Până şi un hiper-melancolic ca Eminescu, atrabilar până la limita mizantropiei, convins până în măduvă & meninge de singurătatea noastră esenţială, şi-a inventat un mare prieten în burduhosul & mâncăul geniu jovial din Ţicăul Iaşului. Ce-şi vor fi spunând în dispariţiile lor ce puteau dura cu zilele, sunt lucruri pierdute pentru umanitate. Oximoronul acestei prietenii e însă unul dintre cele mai luminoase lucruri ale literaturii noastre pe cale de maturizare. E prima, şi poate cea mai eclatantă, dovadă că şi la noi poezia are suficientă forţă încât să poată funcţiona empatic, să ia adică în posesiune două corpuri şi să le transsubstanţieze în energia aia specială – că şi la noi poate funcţiona ca o comunicare directă de la suflet la suflet, cum cerea, exact în acelaşi timp, genialul voyou. Că şi la noi, adică, se poate.
E deplorabil că, la noi, prietenia literară e înţeleasă peiorativ; iată, Daniel Cristea-Enache tocmai comite ironii despre „comèdia Vancu-Komartin”. Când am citit asta, mi-am adus aminte că, acum câţiva ani, foiletând presa literară a anilor ’70, am dat peste un text din România literară intitulat, dacă nu mă înşel, chiar Prietenia literară în care maestrul lui Daniel, Eugen Simion, se oţărăşte la ceea ce i se pare a fi un fenomen absolut condamnabil. Simion, iată, nu învăţase absolut nimic din prietenia unui grup pe care, într-o vreme, chiar dacă periferic, îl frecventase – e vorba despre grupul Matei Călinescu–Nichita Stănescu–Mircea Ivănescu, în care criticul juca rolul de mediator între cei doi mari poeţi, fiindu-le ambilor cel mai bun prieten. Iar Matei Călinescu are pagini admirabile despre prietenia literară, o teoretiza chiar intens în anii ăia (cu aceeaşi intensitate cu care o practica), şi m-am bucurat să văd că în anii ’90, în extraordinara lui corespondenţă cu Ion Vianu, e încă un devot al conceptului – sunt în Amintiri în dialog pagini incandescente despre prietenia literară, iar portretele celor pe care Matei Călinescu îi numeşte „marii mei prieteni” (Miron Chiraleu, Nichita Stănescu, Mircea Ivănescu) sunt mare literatură. Nu e loc aici să le reiau, citându-le, pe fiecare; reproduc în schimb de pe blog, fiindcă mai degrabă aici e locul lui, un fragmenţel despre Mircea Ivănescu şi Nichita. Aurel Dumitraşcu, tânăr şi minunat poet, îl cunoaşte la 31 iulie 1983 pe Nichita Stănescu (purtaseră deja o frumoasă corespondenţă - A.D. îi scrisese lungi epistole înaripate în săptămânile în care, poate nu întâmplător, avea un picior în ghips); notează în jurnalul lui numit Carnete maro (în curs de apariţie): „Îţi vorbea de poezie, de poeţi. Credea că Mircea Ivănescu e unul din marii noştri poeţi de azi”. Radu Cosaşu, veşnic tânăr şi minunat prozator, notează în quasi-jurnalul Insisificarea la noi pe Boteanu, 1998, p. 178: “Există un interviu memorabil al lui Nichita Stănescu - acordat lui Ion Drăgănoiu - în care el îşi numeşte poeţii preferaţi din jurul lui: Leonid Dimov şi Mircea Ivănescu”. N-am găsit interviul, inutil să spun că-l cred întotdeauna pe cuvânt (ba chiar şi pe litere) pe R.C.
Dacă aş fi ţinut jurnal, aş fi notat neîndoios acolo fiecare dată la care Mircea Ivănescu îmi replica invariabil, atunci când mă căzneam să-l conving că e un poet superior lui Nichita Stănescu: „Domnule, suntem prieteni, nu fii ridicol: toţi ştiam foarte bine că Nichita e cel mai bun, scriam şi noi aşa, ştiind că n-avem nici o şansă”. (Chiar mai ignorant decât acum, pe atunci nu cunoşteam poeme ale lui Nichita precum Pierderea cunoştinţei prin cunoaştere şi Al meu suflet, Psyhée - care m-au făcut să reconsider situaţia şi să cred că, în ce are el mai bun, ploieşteanul e egalul lui mopete.) De asemenea, aş fi putut nota în jurnalul meu relatarea prozatorului Silviu Guga care, profesor de literatură română fiind, l-a adus pe M.I. în faţa liceenilor şi l-a prezentat drept „cel mai bun poet român în viaţă, mai mare chiar decât Nichita Stănescu”. „Cel mai bun”-ul a sărit ca electrocutat, mustrându-l pe Silviu Guga în faţa clasei: „Domnule Guga, eram convins că sunteţi un profesor serios, dar mă tem că realitatea e alta şi că nu-i învăţaţi pe elevi proporţiile juste ale lucrurilor. Adevărul e că eu nici până la gleznă nu-i ajung lui Nichita!”. 
Aş mai fi putut nota în jurnal că, în fapt, amândoi au simultan dreptate: celălalt e întotdeauna un poet mai mare şi niciunul nu ajunge la glezna celuilalt. În materie de admiraţie poetică, terţul e întotdeauna dat. C-aşa-i în poezie.
Revenind acum la Matei Călinescu şi Eugen Simion: din devoţiunea asta pentru prietenia literară se desprinde una dintre diferenţele fundamentale între ei. Citindu-l pe cel dintâi, înveţi nu numai ceva aşa-zicând tehnic despre literatură, ci şi „ceva dinspre umanitate”, cum zice dragul nostru prieten Ştefan Manasia; ca şi de la Raicu sau de la Valeriu Cristea, de pildă. Pe când cel de-al doilea rămâne numai critic – deseori excelent, e adevărat, dar numai critic. Nici mai puţin, dar nici mai mult de atât, aş zice, răsturnând  formula lui Lovinescu. Probabil că lui îi e de ajuns asta; mie, în egoismul meu de cititor care vrea mereu să înveţe din scrisul altora câte ceva despre umanitate, nu-mi e. Iar Daniel, care văd că-l afecţionează şi el pe Raicu, ar trebui să ştie că nu poţi servi simultan la doi maeştri – mai ales aşa de diferiţi precum indiferentul la funcţii Raicu şi prea iubitorul de dregătorii Simion. Mă rog, n-are el nevoie de părerile mele.
M-aş întoarce acum un pic la mine, căci la subiectul ăsta cât de cât mă pricep. Mă chinuia în adolescenţă faptul că n-aveam un prieten literar; din tot grupul, eram aproape singurul umanist şi, oricum, singurul căzut în doaga literară. Spun „aproape singurul umanist” fiindcă mai exista şi admirabilul Marian Coman, daimonul Humanitas-ului sibian, care credea însă că fantasmele istoriei erau mai adevărate decât cele ale literaturii (a făcut apoi Ştiinţe Politice, şi numai idioţenia decanului de atunci a făcut să nu rămână asistent acolo); am impresia că azi, după ce i-a trecut prin mână practic toată literatura publicată azi în Ro, şi-a mai schimbat părerea (e, în orice caz, mare admirator al poeziei române contemporane – ceea ce Liiceanu, iată, nu e, ca să nu scap prilejul unei mici maliţii). Restul erau pe filiera ştiinţelor exacte (unul dintre ei, Cosmin B., a făcut un doctorat strălucit în fizică cuantică şi face cercetare de top în State de mai bine de un deceniu, probabil for good), pe care şi eu le agream – am vrut printr-a unşpea să fac fizică –, însă doar ca pe niscai viori ale lui Ingres. Sora lui Cosmin B., Dana, mai mare decât noi cu vreo patru ani, cred, făcea Literele, şi mi-a pus în mână printr-a noua pe Camus şi pe Kafka; era, însă, o prea mare diferenţă de vârstă (şi de gender – camaraderia adolescentină e de un misoginism înfiorător...) ca să putem fi prieteni literari. Am făcut pe Pygmalionul, pisându-l cu discuţii literare (în fapt, interminabile monoloage) pe Emil S., singurul dintre noi cu îndeajuns de multă răbdare ca să le tolereze. Eram însă de pe atunci îndeajuns de plictisitor ca să se aleagă praful şi de proiectul ăsta. Iar la liceul Lazăr făceam matematică-fizică, nu găseam pe nimeni în clasă cu care să-mi împărtăşesc ţicneala.
Abia printr-a unşpea mi-am găsit primii mei prieteni literari. Eram în faţa liceului Goga, verificam lista cu rezultatele la olimpiada de literatură română, când m-a abordat un tip de vârsta mea, cu aparenţă de meridional cu facondă şi, cum urma să se dovedească aproape instantaneu, livresc până în străfundul inimii. Era Vasile T., viitorul meu mare prieten, candidat şi el la olimpiada cu pricina; m-a transportat în crama Naţional de pe Podul Minciunilor, pe care graţie lui am descoperit-o şi în care urma să petrec apoi multe munci şi nopţi. Şi tot graţie lui l-am cunoscut acolo pe Ilie R., sudorul bolnav de Cioran cum alţii sunt bolnavi de Dumnezeu, în stare să recite pagini întregi din Lacrimi şi sfinţi sau din Tratat de descompunere; numai pe Cărtărescu şi pe Proust îi mai iubea Ilie la fel de mult ca pe Cioran – francezului îi spunea „Marcel”, pe româneşte (Ilie era poliglot de limbă română, cum ar fi zis Nichita), şi recita de asemenea pagini după pagini din În căutarea timpului pierdut. Le datorez enorm lui Vasi şi Ilie, în primul rând pentru că mi-au demonstrat posibilitatea prieteniei literare, pentru care aveau efectiv geniu – rareori am simţit după aceea la alţii febrilitatea monomaniacală cu care ei doi încercau să transmute literatura nu numai în viaţă, ci în prietenie îndrăgostită. Cărţile circulau între noi ca sângele într-un corp comun, ale cărui membre eram. Ei mi-au pus în mână pe Cărtărescu (adorat religios, cum spuneam), pe Cristian Popescu, pe Ioan Es. Pop – ce mai, ei mi-au descoperit, la 17 ani, literatura română contemporană. Ne întâlneam în subterana cramei precum creştinii în catacombe, slujind până la uitare de sine Dumnezeul literaturii (care e Acelaşi cu Cel al analfabeţilor, dar asta aveam să descopăr ceva mai târziu), mergând apoi în sala de lecturi a Bibliotecii Astra, cerând Panorama... lui Baconsky şi scriind poeme à la manière de, câte cinci sau zece poeme pe zi – eu eram cel mai prolific, căci cel mai slab, dintre ei. Spre surpriza mea, Ilie, redutabil cititor de contemporani, scria o poezie eseniană, cu catrene atent ritmate şi rimate, în care vorbea despre „caii amari ai disperării” care-i cutreierau sângele. Deşi scria şi poezie, Vasi voia să ajungă prozator, era mort după Cărtărescu, după cum am zis – dar mai voia să ajungă şi un soi de antropolog teosof à la Culianu, pe care efectiv îl venera (mai ales pentru Eros şi magie în Renaştere). La el acasă am văzut pentru prima dată cum arată cutiile de fişe – dacă-mi aduc bine aminte, avea două, una pentru proză, alta pentru ştiinţă, decupa ce-l interesa de prin reviste şi cărţi şi strângea material în cutiile de carton ca-ntr-o puşculiţă. Şi tot datorită lui Vasi am debutat, dacă debut se poate numi chestia asta – la îndemnul lui, am trimis Constanţei Buzea la România literară nişte poeme din ceea ce urmau să fie Epistolele pentru Camelia; spre surpriza mea, mi-a răspuns elogios şi mi-a publicat câteva versuri la rubrica ei, în numărul 14 din 2000 (sper că nu greşesc).
A început apoi facultatea, Vasi a plecat la Filosofia clujeană, Ilie a intrat în tot felul de complicaţii existenţiale şi s-a sfârşit o epocă. Au apărut însă prietenii de la Literele sibiene – în primul rând Camelia (ea însă nu e numai Prietenia, ci de-a dreptul Dragostea), apoi Teodora Coman, Ovidiu Baron şi Nicu Obogeanu; cu ei am făcut un cenaclu, numit cam neinspirat Icar, şi o asociaţie studenţească cu acelaşi nume, cu care organizam tot felul de chestii – de pildă, un concurs naţional de eseuri despre Cioran în al cărui juriu erau Irina Mavrodin, Matei Călinescu şi Mircea Ivănescu. Da, Mircea Ivănescu – pentru că Prietenul meu literar a intrat în viaţa mea în ’97, de când sunt cu Camelia. Ar fi mai exact spus că eu am intrat în viaţa lui; l-am văzut coborând scările facultăţii, m-am dus şi i-am dat nişte poeme, le-a luat fără să se mire de impertinenţa mea şi am stabilit să-l sun peste câteva zile. La data fixată, am sunat şi mi-a comunicat tranşant şi politicos că poemele sunt proaste. Avea dreptate, dar am perseverat (am perverserat, cum îi spunea Ion Horea lui Negoiţescu: „Perverseraţi, maestre, perverseraţi!) şi, peste câteva luni, la o şedinţă de cenaclu Icar la care acceptase să vină, i-am dat un caiet plin cu alte texte. Le-a luat, şi de data asta a fost mai îngăduitor. Şi aşa a început Paradisul. Dar despre asta am scris ceva mai pe larg în altă parte – adică aici:  http://www.contributors.ro/editorial/mopete-un-exercitiu-de-admiratie/
Ei bine, pe cât de ghinionist am fost în adolescenţă din punctul de vedere al prieteniilor literare, pe atât de norocos am fost după aceea. Pe lângă marea şansă a prieteniei cu Mircea Ivănescu, am avut apoi, de prin ’99, şansa prieteniei cu Dragoş Varga; când am citit romanul epistolar Negoiţescu-Stanca, am căscat larg ochii văzând că repetam, aproape în acelaşi decor şi la aceeaşi intensitate, ce trăiseră ei în anii ’40. A urmat apoi o profuziune de prietenii, pe care numai depărtarea geografică le-a făcut pe cât de intense, pe atât de infrecvente; e vorba de cele ieşene, cu Doris Mironescu, Antonio Patraş, Bogdan Creţu, Şerban Axinte şi, ceva mai târziu, O. Nimigean; cele bistriţene, cu Marin Mălaicu-Hondrari, Florin Partene, Ana Dragu, Dan Coman şi Teodor Dună (bistriţean prin adopţie); şi, cam de prin 2005-6, prietenia cu tine – şi aşa continuă Paradisul.
Mă întrebi, în finalul scrisorii tale (prin care ai ridicat ştacheta atât de sus, încât fiecare cuvânt scris de mine e inhibat), „cum am putea noi să o schimbăm? am putea face mai mult prin scrisul, prin viaţa noastră de reprezentări, prin gândurile pe care le nutrim?”.  Convingerea mea e că putem schimba totul fiind prieteni. Ştiu, sună ca declaraţia unei candidate la Miss Universe (ceea ce trebuie să admiţi că, din păcate, nu sunt); însă au spus-o şi alţii, infinit mai inteligenţi decât mine. I s-a tradus acum câţiva ani lui Allan Bloom Criza spiritului american, în care filosoful american acuza educaţia tehnică pentru falimentul universităţilor americane, care ar produce nişte maimuţici hipertehnologizate, dar incapabile de limbaj intersubiectiv; ar trebui să i se traducă şi cartea postumă, din 1993, intitulată Love and Friendship, un lung comentariu despre iubire şi prietenie plecând de la Banchetul lui Platon, trecând prin Eseurile lui Montaigne şi ajungând până la Stendhal, Flaubert şi Tolstoi. Bloom o gândise cam ca pe un curs practic de logică sentimentală, de predat la toate universităţile, umaniste şi tehnice deopotrivă, întru alfabetizarea afectivă a masselor. Iată, deci, că un tip serios credea şi el că soluţia la barbarizarea high tech e deprinderea livrescă a prieteniei. Ducând mai departe teza lui Allan Bloom din Dragostea şi prietenia, cred că, atunci când literele se transsubstanţiază în emoţii şi sentimente (adică în prietenia între doi sau mai mulţi oameni care îşi regăsesc astfel fiinţa lor mai bună), literatura devine viaţa în cea mai înaltă manifestare a ei. Din punctul ăsta de vedere, am avut şi noi cultură sub comunism. Marile prietenii literare sunt semnul sigur că şi la noi cultura a fost vie: prietenia fabuloasă dintre Matei Călinescu, Nichita Stănescu, Mircea Ivănescu, Ion Vianu şi Miron Chiraleu, prietenia dintre I. Negoiţescu şi Radu Stanca... Nu cultura prin rezistenţă, cum se tot spune, ci cultura prin existenţă. Iată deci ce ne rămâne de făcut: să fim noi înşine athanorul în care poezia se face prietenie.
Ştiu, întrebarea ta avea şi o componentă aşa-zicând imagologică: turcul cipriot Mehmet îţi spune: „Românii? Oameni de viaţă, descurcăreţi, aveţi fete frumoase şi săritoare... Mi-a spus asta pe un ton prietenos-radiant, cu micuţul zâmbet libidinos al orientalilor. Cam asta e imaginea pe care o avem prin lumea largă pentru oamenii obişnuiţi de felul lui Mehmet. Atunci când nu suntem hoţi, şperţi, neserioşii eterni”, şi în contextul ăsta venea întrebarea ta despre posibilitatea schimbării percepţiei „prin viaţa noastră de reprezentări”.  Evident că putem să schimbăm toate astea prin scris; mi-l aduc aminte pe iconoclastul poet sârb Zvonko Karanovic, un fel de Easton Ellis de Belgrad căruia tot ce era literatură pe lumea asta îi puţea, decretând la o masă din Novi Sad: „Singurele poezii adevărate de pe lumea asta sunt cea română şi cea poloneză!”. Sau pe suedezii din Biskops Arnö ori din Stockholm vorbind despre Cărtărescu cu ochii strălucind de aceeaşi lumină care-i aprindea şi ochii lui Ilie R. În fine, ştii şi singur mai multe exemple decât mine.
Unde e de luptat mai abitir e însă aici, acasă. Nu doar percepţia externă e de schimbat, ci mai ales cea internă. Căci „sentimentul românesc al urii de sine”, cum îl numeşte Luca Piţu, e mai greu de combătut. Aici trebuie făcută diferenţa; băştinaşii trebuie convinşi 1) că avem literatură bună şi 2) că ăsta e semnul unei civilizaţii reale, demne de toată stima (şi mai ales de stima de sine). Instituţional vorbind, asta trebuie să facă USR-ul – şi văd că au început să mişte câte ceva (cu toate hibele ei, Gala Poeziei de la Ateneu e un început de salutat şi de continuat). Literatura e marca unei civilizaţii reale; iar literatură, slavă Domnului, avem. O spune, cu alte accente, e drept, pe blogul Soirs (adică aici: http://soirs.wordpress.com/2011/10/11/989445/#comments – deocamdată blogul e închis, dar din când în când îl face public) un om pe care-l admir mult (nu ştiu cine e, preferă să rămână anonim, dar e limpede că-i un scriitor de primă mână): „Dacă poezie, şi chiar poezie mare, au toate popoarele, proză au destul de puţine, iar proză mare, doar câteva”. Şi conchide apoi că, spre deosebire de poezie, romanul e o marcă a stadiului unei civilizaţii – asta-i diferenţa de accente pe care o semnalam; înainte de orice, nu sunt deloc sigur că toate popoarele au poezie mare – înţelegând prin asta poezia care a adus cu sine, cu avântata formulă a Juliei Kristeva, o „revoluţie a limbajului poetic”. Poezia bună e, cum spune tot domnul Soirs ceva mai sus, emoţie pură şi idee; poezia mare schimbă un limbaj (şi, odată cu el, o lume). Nu-i vorbă goală, pragmaticul Jacques Attali, finanţist meloman şi marxist, are un pasaj asemănător în paginile finale ale ediţiei româneşti din Scurtă istorie a viitorului, face adică o legătură cauzală între stadiul civilizaţiei unei naţiuni şi poeţii ei. Nu întâmplător poezia mare e apanajul statelor celor mai civilizate – e şi ea, în cel puţin aceeaşi măsură ca proza, o marcă a stadiului unei civilizaţii/limbi. Ba aş zice că e mai dependentă chiar de evoluţia tehnologiei literare decât proza; într-un interviu, Muşina observă că poţi citi toată viaţa pe Tolstoi & Dostoievski şi să scrii un roman genial, dar ca poet, dacă-i citeşti doar pe antecesori şi-i ignori pe contemporani, eşti terminat. Cred că are dreptate – Faulkner, în fond, citea pe Shakespeare & Biblia, şi a schimbat faţa prozei. Luat la repezeală, nu pot găsi un caz comparabil pentru poeţi. Poate, totuşi, Kavafis.
Poezia mare, în fine, e colonialistă & anabazică, ţine să revoluţioneze propria paradigmă; iar voinţa asta de contagiune universală se serveşte de regulă de infrastructura (nu numai lingvistică a) unui mare imperiu, a unei mari civilizaţii. În plus, cel puţin de la Pound încoace, poeziei i se reclamă ca o condiţie sine qua non precizie psihologică”; or psihologismul nu e totuşi imaginabil în absenţa civilizaţiei. Nu-mi imaginez un Freud malgaş. (În ce priveşte însă pasajul subsecvent al domnului Soirs: „literatura elucidează viaţa. Îi dă strălucire, glamour, adâncime, un soi de sens pe care, singură, ea nu-l are. Cu o carte în mână, toate săgeţile duc undeva, toate semnele de circulaţie au sens, iluzia e posibilă” – ei bine, aş putea semna o declaraţie de adeziune.)
Şalamov scrie undeva că, în lagărele de exterminare, cele care dispar ultimele sunt lupta pentru supravieţuire şi spiritul (mirajul ?) poeziei. Aşadar, în minele de aur ale Kolîmei, în infernul real de acolo, care face derizorii micile şi cumplite noastre infernuri personale, oamenii supravieţuiau la propriu prin poezie. Asta vom face deci şi noi în mina de aur a vieţii noastre, dragule.

Al tău,
Radu

27 decembrie 2011
Sibiu

40 comentarii:

Veronica 27 decembrie 2011 la 17:57  

Atît de tonică, atît de binefăcătoare e discuţia asta între prieteni despre prietenie, încît, Radu, mă simt deodată de parcă eu cu mîna mea aş fi scris mesajul în zăpadă, din fotografia trimisă azi mai devreme.
Ce minunat ar fi dacă toţi cei care ştiu - să zicem - să cînte la violoncel ar continua să facă "doar" asta, mulţumiţi "doar" cu publicul restrîns al unei săli de concerte, în loc să se maimuţărească pe biciclete pentru cei mulţi de sub cupola circului.

A ta, matematică-fizică,
V.

Radu Vancu 27 decembrie 2011 la 18:04  

Vera, tu eşti - mai încape vorbă? - dintre cei care fac Paradisul să continue. Aşa încât sigur că înţelegi pe dinăuntru despre ce-i vorba. :)

Daniel Cristea-Enache 27 decembrie 2011 la 23:05  

Dragă Radu,

Foarte frumoasă şi caldă scrisoarea ta.
Aş face însă observaţia că fiecare dintre noi îşi alege maeştrii lui; aici, sfaturile cu "trebuie" nu cred că-şi au rostul. Prin urmare, dă-mi voie să "afecţionez" pe cine "afecţionez" eu (Valeriu Cristea, Lucian Raicu, Eugen Simion); nu pe cine "afecţionezi" tu.
Tu îi scrii prietenului tău Claudiu Komartin. Splendid. Dar ai putea trimite scrisorile acestea şi către "kalul trojan": un nickname care, pe site-ul "Cultura", a postat ceva la adresa mea.(http://revistacultura.ro/nou/2010/03/colacelul-de-grasime/comment-page-1/)
Vei avea surpriza să descoperi că sub "kalul trojan" se ascunde taman prietenul tău.
Ceea ce nu duce - zic eu - nici către ideea de umanitate, nici către sfera poeziei, nici către acel bun simţ ca paradox despre care vorbea, anticipator, Paleologu.

Al tău, Daniel
27 decembrie 2011
Vila Bran, camera 6, la mansardă

Radu Vancu 27 decembrie 2011 la 23:40  

Daniel,

Îţi mulţumesc pentru aprecieri, deşi cred că eşti prea generos.
Apoi, în ce priveşte maeştrii, ai bineînţeles voie să faci discipolat la cine vrei; atâta doar că mă nedumereşte să văd că-ţi alegi maeştri atât de neasămănători. Eu n-aş fi putut să fiu în acelaşi timp discipolul lui Mircea Ivănescu şi, să zicem, Păunescu - ca să aleg un talent corupt de propriul arivism (deşi, într-adevăr, Eugen Simion s-a comportat incomparabil mai demn decât Păunescu în anii dictaturii).
Cât priveşte conflictul dintre tine şi Claudiu, vei admite, cred, că e un combatant onest: când aţi fost în stare de beligeranţă, a atacat cu toate armele - şi pe faţă. Că va fi făcând maliţii sub nickname-ul indicat de tine, tot ce se poate; dar asta nu înseamnă că nu-şi asumă un conflict deschis.

Sărbători fericite,
Radu
Sibiu, tot de la mansardă

Daniel Cristea-Enache 28 decembrie 2011 la 00:01  

Dragă Radu,

Dacă vorbim despre prietenii literare, să ştii că una dintre cele mai frumoase a fost între criticii de la "România literară": Lucian Raicu, Valeriu Cristea, Eugen Simion, Gabriel Dimisianu. Deci poate că maeştrii mei nu sînt atît de diferiţi pe cît îi vezi tu.
(Şi eu dispreţuiesc ariviştii, după cum poate ştii.)
"kalul trojan" nu este singurul nickname utilizat de Claudiu Komartin. A mai folosit şi nickname-ul "mr. kalm", şi tot într-un registru injurios.
Îmi place că sînteţi prieteni; dar m-ar bucura ca, prieteni fiind, să-i atragi atenţia că asemenea procedee sînt descalificante.

Al tău, Daniel

Radu Vancu 28 decembrie 2011 la 00:20  

Daniel,

Nu te vei supăra, sper, dacă am dubii în ce priveşte justificarea prezenţei lui Eugen Simion în acea tetradă; propriul lui text din "România literară" privitor la prietenia literară (pe care o înţelege exclusiv ca gaşcă) îmi îndreptăţeşte rezervele. Că va fi fost prieten cu unul sau altul dintre ceilalţi trei, ori chiar cu toţi, asta n-am cum să ştiu, şi implicit nici să neg; dar ce pot intui, graţie amintitei bibliografii, e că n-a avut acces la acea semnificaţie înaltă a prieteniei literare pe care, iată, Matei Călinescu a teoretizat-o şi practicat-o cu egală strălucire.
Cât despre nickname-urile lui Claudiu: din câte văd, sunt lesne recognoscibile după k-ul omniprezent - tu însuţi le-ai recunoscut imediat. Aşadar, nu-s făcute să camufleze pentru a putea lovi nedemn, ci tocmai pentru a fi recunoscute. Ca un fel de alias-uri. Claudiu n-ar practica niciodată o tactică de genul "dă şi fugi" sau "dă şi ascunde-te"; ştii şi tu asta. Toate polemicile sau conflictele lui au fost pe faţă.

Toate cele bune,
Radu

Daniel Cristea-Enache 28 decembrie 2011 la 00:44  

Dragă Radu,

Aici cred că eşti în eroare.
Am recunoscut identitatea celui care semna "kalul trojan" numai fiindcă era făcut link-ul către blogul lui Claudiu Komartin.
Dar "kalul trojan" postase şi înainte, pe blogul "Cultura" (nu pe site-ul "Cultura"), fără nici un link spre blogul lui Claudiu. Te rog să rulezi comentariile de la link-ul următor şi să vezi ce nickname l-a postat pe ultimul (pe data de 16 decembrie):
http://revistacultura.ro/blog/2011/11/critica-angajata-pornind-de-la-un-interviu-cu-linda-hutcheon/

Dar probabil tu vei găsi alte scuze şi circumstanţe pentru a-ţi inocenta prietenul. În forul tău interior, pentru că eşti un tip corect, îmi vei da dreptate.
În viziunea mea, dragă Radu, un prieten adevărat îl trage de mînecă pe prietenul lui atunci cînd acesta greşeşte.

Al tău, Daniel.
Rogu-te, lasă o noapte să treacă şi răspunde-mi mîine. Noapte bună!

Anonim,  28 decembrie 2011 la 11:00  

Aş atenua numai primul pasaj din această splendidă epistolă de istorie a vieţii literare private:
totul este să ne prefacem că neprietenul nu există; dacă nu îl ignorăm, nu este necesar să-l şi invocăm.

Radu Vancu 28 decembrie 2011 la 11:27  

Daniel,

A trecut noaptea, am încheiat programul de dimineaţă al lui Sebastian (parte dulcissimă a paradisului meu domestic), revin acum cu cele mai bune gânduri la discuţia noastră.

Ai dreptate, şi eu cred că un prieten adevărat ar trebui să mă tragă de mânecă dacă şi când aş greşi.
(Ştiu în acelaşi timp că n-aş putea fi un prieten specializat în trageri de mânecă, un prieten-întruchipare-a-Adevărului-Absolut, cu o atât de înaltă părere despre sine încât crede că se bucură precum papii de atributul ineranţei - adică al calităţii de a nu fi niciodată în eroare. Prietenul adevărat te trage de mânecă numai atunci când are certitudinea greşelii tale; or, certitudinile sunt rare.)

Acum, să revenim la discuţia deschisă de tine privind mesajele postate de Claudiu sub nickname.
M-am uitat, cum mi-ai cerut, peste probatoriul tău - adică peste comentariul cu pricina de pe blogul Cultura. Îl redau integral:

"și așa se duce dracului și ultima urmă de credibilitate a criticului în Ro. sper că sunteți mândri de voi".

După cum se vede, "kalul trojan" nu produce calomnii & injurii, şi nici nu te atacă personal; remarca lui acidă vă priveşte pe toţi cei trei critici implicaţi în polemica respectivă. De altfel, cred că are dreptate: atunci când trei critici care au colaborat amical atâţia ani de zile se pun din senin pe spălat rufele în public, cu acuze dintre cele mai grave, credibilitatea lor n-are cum să crească, indiferent de partea cui e dreptatea (iar în situaţii cum e asta, e aproape imposibil să spui din afară de partea cui e dreptatea).

Aşadar, sub nickname-ul indicat, Claudiu nu face nici un fel de atac la persoană, ci spune un lucru de o tristă evidenţă.

Recapitulând: atunci când foloseşte nickname-uri, Claudiu nu se ascunde după ele, ci le face recognoscibile (k-ul din ele e cam ca z-ul lui Zorro :) ), ba chiar le ataşează uneori linkuri către propriul blog. Iar când decide să intre în conflict direct, foloseşte semnătura proprie şi îşi asumă ce spune (cum a procedat şi cu tine).

Nu fac uz de nickname-uri, semnez întotdeauna pe forumuri cu numele meu real şi nu-mi plac bravii anonimi slobozi la gură; dar cazul lui Claudiu nu e sub nici un chip cel al unui troll care-şi asumă identităţi false sau inexistente pentru a hărţui pe cineva într-o luptă pe care n-are curajul să şi-o asume făţiş.

Îndrăznesc să te rog ceva, Daniel: nu-mi fă procese de intenţie, spunându-mi că vreau să-mi inocentez prietenul, deşi în forul meu interior ţi-aş da dreptate. E chiar jignitor, insinuezi că aş fi mincinos - şi oi fi având eu multe defecte, dar pe ăsta chiar nu-l am. Tot ce am spus, cred; şi dacă mi s-ar fi părut că, în vreun context anume, dragul meu prieten Claudiu ar fi greşit, aş fi spus-o, şi el nu s-ar fi supărat. Dar n-a fost cazul.

Uite, plecând de la ce numeai tu „comèdia Vancu-Komartin”, am ajuns la "procesul Vancu-Komartin". De la prietenia literară la cremenal, cum ar veni. Oare nu ne transformăm din doi admiratori ai prieteniei literare în doi avocaţi prea ataşaţi fiecare de propria cauză? :)

Toate cele bune,
Radu

Radu Vancu 28 decembrie 2011 la 11:30  

Anonim: Absolut de acord. (Dar nu mai scot pasajul cu pricina, îl las să vadă toată lumea ce prăpăstioasă fire de babă antroposoafă am. :) )

Daniel Cristea-Enache 28 decembrie 2011 la 11:52  

Dragă Radu,

Mulţumesc pentru răspuns.
În comentariul de mai jos, tot de pe blogul "Cultura", acelaşi "kalul trojan" (nickname-ul lui Claudiu Komartin) vorbeşte mai întîi de "o mare porcărie, tipic românească" (!), după care îl atacă pe Mircea Dinescu.
Nu m-ar deranja cîtuşi de puţin un comentariu negativ scris şi semnat de Claudiu Komartin despre ultimul volum al lui Dinescu - sau despre orice carte, a oricui.
Mă deranjează însă cînd, sub un nickname, este insultat un scriitor. Şi încă unul de valoarea lui Dinescu.

"kalul trojan
December 24th, 2011 at 5:11 am

citiți-l pe Eugen Cioclea și faceți o comparație. și totuși, câte cronici la poezia lui Cioclea în ziare sau pe blogurile noastre? o mare porcărie, tipic românească
dar e-adevărat că Cioclea nu gătește la Tv și nici nu stă la șuete cu bărboși complecși pe banii mogulilor"
http://revistacultura.ro/blog/2011/12/news-alert-mircea-dinescu-a-refuzat-premiul-nobel/#comments

Mai vorbim diseară, dragă Radu.
Al tău, Daniel

Radu Vancu 28 decembrie 2011 la 13:08  

Daniel,

În afară de "marea porcărie, tipic românească", unde exagerează, trebuie să constat că iar are dreptate:

- Eugen Cioclea e un poet excelent, unde mai pui că are şi o biografie care l-ar putea face "vandabil" (boem, protestatar, coleg de cămin cu Kasparov, pe care l-ar fi pocnit chiar din pricină de atentat la brânza de acasă ş.a.m.d.);
- cu toate astea, critica din Ro e indiferentă la poezia lui - cu excepţia grupajului & portretului din "Poesis Internaţional", nu-mi aduc aminte alte semnalări (ce să mai vorbesc de cronici);
- iar popularitatea lui Dinescu nu se (mai) datorează poeziei lui, ci personajului inconfundabil şi inenarabil de la TV.

În plus, nu văd insulta la adresa lui Dinescu. Părerea despre "marea porcărie, tipic românească" nu-l are drept referent pe el, ci receptarea lui Cioclea în revistele & blogurile din Ro. (Oricum, în ce mă priveşte, critica din Ro are câteva bile albe pentru atenţia acordată în ultimii ani unor poeţi excelenţi şi retractili precum Constantin Acosmei ori Ionel Ciupureanu, de pildă; de asta nu sunt aşa de pesimist precum Claudiu - până la urmă, lucrurile se aşază aşa cum trebuie. Iată, vorbim acum despre Cioclea - prin difuziune din aproape în aproape, numele lui o să circule şi, hopefully, o să recupereze din teribilul şi nedreptul deficit de imagine. Ce să-i faci, aşa sunt eu, de un optimism quasi-stupid. :) )

Acum, n-o să mă transform în avocatul lui Claudiu, zău. :) Mai indicat ar fi să-i adresezi direct lui reproşurile astea. Am şi eu, ca şi tine, un program destul de încărcat de sărbători. :)

Toate cele bune,
Radu

Daniel Cristea-Enache 28 decembrie 2011 la 18:07  

Dragă Radu,

Am prins aluzia :)
Nu voiesc a te aglomera cu mesaje de Sărbători.
Fiecare răspunde de ceea ce face: sub numele personal ori sub nickname-urile utilizate (cazul lui Claudiu).
Îţi doresc ca în 2012 să fii sănătos şi vesel, vorba marelui Caragiale.
La mulţi ani!

Al tău, Daniel

Radu Vancu 28 decembrie 2011 la 21:44  

Daniel,

Îţi mulţumesc pentru urări şi, fireşte, ţi le întorc.
Să ne străduim deci să ne ţinem de litera & spiritul urării lui nenea Iancu. :)

La mulţi ani & sărbători fericite,
Radu

claudiu komartin 30 decembrie 2011 la 02:58  

Enache a dezvoltat o obsesie - pentru detectarea comentariilor făcute sub nickname. Chiar și atunci când e evident cine este acel comentator (e simplu - eu folosesc mereu k și diacritice în comentarii, ceea ce, s-o recunoaștem, n-o fac prea mulți dintre internauți - asta e, pentru oricine arată semne minime de inteligență, semnătura mea - plus că dacă dai clic pe ea, te trimite la blogul meu, plus felul de a formula aceste comentarii, care e numai și numai al meu)... așa că nu știu ce e de discutat atât aici. Daniel, chiar e nevoie să-ți explice unul ca mine, fără facultate terminată, cum e cu Budai-Deleanu, "coconii" lui din Țiganiada și dialogul polifonic?

așa că, neputând răspunde la acuzele lui Terian, la faptul că Iovănel a dezmințit clar și fără echivoc minciuna și impostura din seria de articole postate de Enache pe agenția de carte, fără să-și fi cerut scuze față de autorii calomniați, el nu face altceva de câteva zile decât să mă atace pe facebook și, mai nou, pe blogul prietenului meu RV. când eu scriu despre el că e arivist, el aruncă măgăreața pe Terian, ca la leapșa, că ălălalt ar fi arivist (pe ce temei nu știu, că doar Terian nu se lăfăie ca el pe nu știu câte funcții și sinecuri).

acuma se face că a uitat că, pe când era la Corint, am redactat cărți traduse din engleză, că am tradus din franceză două romane pentru Polirom și două pentru Art, că editez o revistă internațională în care am publicat atâta poezie extraordinară, din peste 20 de țări, eu însumi traducând selecții din zeci de autori din, poate, șase sau șapte literaturi contemporane fără să cunosc (și nici nu am declarat niciodată nicăieri altceva) decât trei limbi (nu pot afirma că știu spaniolă și rusă, la care am un nivel modest de înțelegere - deși mă descurc cu siguranță mai bine decât cei care s-au năpustit asupra mea cu o incredibilă rea-voință).

nu știu ce poate fi în capul omului ăstuia - cu siguranță nu exemplul oferit de Valeriu Cristea care, după am mai spus-o, s-a ferit, după știința mea, de mahalagisme și vendete interminabile. și nici faptul evident că, deși are aproape 40 de ani și e cel mai cunoscut critic al ultimului deceniu, se poartă ca un copil râzgâiat care caută răzbunare.

zău, DCE, e tare jenant, oprește-te odată, ai devenit mai obositor decât lătrăul ăla bondoc și caraghios obsedat de mine și de biografia mea. tot ce faci, tu faci numai ca să te răzbuni. iar războaiele pe care le porți se întorc împotriva ta, care arăți acum cine ești, dar, din păcate, îi țin și pe alții din treburi. las-o naibii, ai copii de crescut, carieră, cărți de citit și tu te îmbârligi de un an pe bloguri în nesfârșite și istovitoare polemici cu alde Țupa, Komartin, Sociu, mai nou Terian, Iovănel, Sturza (un om potolit și neconflictual căruia i-ai vorbit ca un mitocan)...

gândește-te bine: merităm noi onoarea asta? vrei ca, în loc să-ți facă ăștia doar ție peste câțiva ani statuie la universitate, să le treacă prin minte ideea unui complex statuar, cu noi toți scuipându-ne în cap pe bloguri întru eternitate? :)

Daniel Cristea-Enache 30 decembrie 2011 la 09:00  

Dragă Claudiu,

Mulţumesc pentru cuvintele frumoase. Nu ştiam ce-i cu tine: în ultimele zile, ai fost mut ca o lebădă.
1. Mi se pare totuşi curios că tu, fiind la Londra cu o bursă ICR pe trei luni, pentru a traduce, intri pe forumuri (la revista "Cultura") pentru a-l insulta, de pildă, pe Mircea Dinescu (pe mine mă las deoparte), folosind nickname-ul "kalul trojan". Pentru asta, dragă Claudiu, nu cred că trebuia să mergi la Londra, pe banii ICR-ului. Puteai să-l calomniezi sub nickname pe Dinescu şi de-acasă.
2. La fel de curios mi se pare faptul că, pe site-ul ICR Londra, prezentarea ta arată aşa:
http://www.icr-london.co.uk/article/claudiu-komartin-revine-la-icr-londra.html
Iar tu acum recunoşti că nivelul tău de înţelegere a limbii spaniole este modest.
3. A treia chestiune, pe care a semnalat-o Un Cristian, este legată de calitatea de expert ICR. Poţi să fii expert ICR numai cu studii medii? Sau, pentru a fi expert ICR, îţi trebuie şi studii superioare (ceea ce tu nu ai)?
4. Pentru a-i convinge pe răuvoitori că ştii bine engleză, te invitasem să traduci o poezioară a lui Arghezi. Fie "Zdreanţă" (aici m-am gîndit şi la copiii englezi, care meritau să li se facă un asemenea cadou), fie "Sici, bei".
5. La final, să-ţi spun că m-aş bucura ca revenirea poetului Claudiu Komartin la Londra să fie un succes. Le povesteşti cumva intelectualilor cu care te întîlneşti că postezi o grămadă de comentarii pe diferite forumuri (Agenţia de Carte, blogul "Cultura", site-ul "Cultura"), sub diferite nickname-uri, şi insultînd pe X sau pe Y? Sau asta nu-i o faptă culturală cu care să te lauzi?

Al tău, Daniel

claudiu komartin 30 decembrie 2011 la 11:55  

Daniel, îmi răcesc gura degeaba cu tine

Unknown 30 decembrie 2011 la 13:16  

nea Enache e pândac
face numai hop și pac!
cu licență și cu Bac
e-mpărac!

scrie cronica-n halat,
din șoșoni legați de pat
să nu-i fure Komartin,
doză de-antiviperin;
unde-i sfântul Iozefin?
vai, ce chin!

când trimite un mesaj,
dă din mâini că-i canotaj,
zici că-i face detartraj.
are ditamai punctaj,
sute de statui la Blaj.
muză ne e și limbaj,
lungmetraj și scurtmetraj,
lit.paj

Anonim,  30 decembrie 2011 la 13:37  

O, ce miraj!
Mirajul studiilor terminate
Şi-al diplomelor de-absolvent
de facultate
la cât mai multe instituţii
cu masterate, doctorate şi...
îmi vine-o rimă absolut obscenă
şi-n clipa asta mă extrag din scenă
versificaţia e şchiopă.

Deci mirajul titlurilor e tipic provincialismului complexat (în creier, nu în localitate). Peste tot în lumea civilizată contează ceea ce ştii să faci, nu atestatele că ştii să faci. Ceea ce eşti prin ceea ce faci exact ca expert, nu ceea ce ai ca pseudoexpert, cum spunea şi Mihai Şora.
În rest,

LA MULŢI ANI CU SĂNĂTATE!

Daniel Cristea-Enache 30 decembrie 2011 la 17:14  

Dragă Claudiu,

Tu beneficiezi de un program de rezidenţă şi te afli acum la Londra cu o bursă şi în condiţiile oferite de ICR: http://www.icr-london.co.uk/ro/atticarts2011.php

Urmărind obiectivele programului, aşa cum sînt listate pe site-ul ICR, n-am văzut nicăieri expus punctul conform căruia rezidentul ICR ar fi obligat să posteze, sub diferite nickname-uri (dar, neapărat, cu litera K:)), comentarii insultătoare la adresa unor scriitori români (Mircea Dinescu ş.a.) pe forumurile unor reviste şi site-uri româneşti.

Pe de altă parte, dragă Claudiu, studiind niţel condiţiile necesare pentru a deveni expert ICR, am văzut peste tot specificată obligativitatea studiilor superioare:
http://www.icr.ro/concurs_iulie

E drept, cu studii medii (cum ai tu), ai putea concura pentru ocuparea unui post de referent (treapta IA) sau de îngrijitor (treapta I).

Mulţumindu-le poeţilor Gabriel Daliş şi "Anonim" pentru inspiratele lor producţii, îţi doresc, dragă Claudiu, La mulţi ani! şi numai succese în 2012.
Te rog să transmiţi aceste urări şi nickname-urilor pe care le-ai folosit/ le vei mai folosi pe durata rezidenţei tale Attic Arts, ICR Londra, 1 Belgrave Square.

Al tău, Daniel

Sanda Văran,  31 decembrie 2011 la 01:06  

În facultate aveam niște colegi(cu câțiva ani mai mari) - aproape toți ajunși celebri până în zilele noastre - care se pricepeau de minune să „ghizeleze”(se înțelege sper că botezul le aparține, cuvântul fiind o derivare de la a cizela) poezii. La vremea respectivă se „ghizela„ mai mult lirica proletcultistă, care era astfel ciopârțită și transformată în subiect de râs fără oprire. De la ei am deprins această artă, care e utilă și în zilele frumoase ale libertății noastre de expresie.

Citind versurile dlui. Daliș, am simțit dorul de „ghizelare„. Voilà!


eu sunt Daliș și-n copac
niște versuri am să fac

nea Enache e pândac
dintr-un salt te-a prins și pac!
sans licență sau chiar BAC
Te trezești-n...cap c-un Ac!

scrie cronica-n halat,
parfumat, proaspăt spălat.
nu ca de-alde Komartin
în tricou pătat cu vin.
miroși, sfînte Iozefin?
striga sfântul:vai, ce chin!

când trimite un mesaj,
anonimii cer sauvetage
dușmanii... un detartraj
are ditamai punctaj,
sute de statui la Blaj.
muză mi-e, dar n-am limbaj
lungmetraj și scurtmetraj,
literar îi sunt doar paj

Sanda Văran,  31 decembrie 2011 la 02:27  

Cititorii care se simt îndemnați să-l creadă pe anonim, să se mai gândească. Astăzi, în țările civilizate, nici dacă ești un geniu, fără diplome, atestate, masterate, 2-3 doctorate și alte... nu poți răzbate în rândurile strânse ale elitelor, care se blindează astfel împotriva impostorilor de tot felul.Fără studii, e adevărat, poți să faci bani, în multe și variate feluri, cinstite sau ne-, dar dincolo de asta, dacă îți dai aere, rămâi tot subiect de glume ca pe vremea burghezului gentilom.

Ca artist, în lumea civilizată a secolului XXI, nu te mai adresezi maselor, ci vrînd-nevrînd unui public foarte educat. Ce apreciază oamenii aceștia???Aud?

Dacă vreți să vă amuzați puțin pe tema ”cu studii/ fără studii”, revedeți de Sărbători ”Laurel and Hardy - Studenti la Oxford ”...

Radu Vancu 31 decembrie 2011 la 13:59  

Sanda Văran: De data asta, sunteţi în eroare; numai în administraţia culturală oficială se ţine cont de diplome (şi până şi acolo există excepţii), însă în ce priveşte creaţia propriu-zisă diplomele nu contează. Destui dintre liderii poeziei contemporane fie n-au diplome deloc, fie au diplome din afara domeniului filologiei sau al ştiinţelor umaniste: Câteva exemple la repezeală: Jacek Podsiadlo (n. 1964), unul dintre cei mai buni poeţi polonezi contemporani, membru al grupului bruLion, n-are studii (adică nu oficiale, vreau să spun); Johannes Anyuru (n. 1979), poet suedez de primă importanţă al noului val, e star rock şi, cred, fără studii superioare; David Berman (n. 1967), poet american important, deşi are studii la Universitatea din Virginia, e format tot ca star rock; Gokcenur C (n. 1971), liderul poeziei turce recente, e inginer - şi exemplele pot continua.
Tristul şi, desigur, nedreptul adevăr e că diplomele nu te pot învăţa să scrii bine, frumos şi adevărat.

Tuturor: Sărbători fericite şi un 2012 mai bun!

Sanda Văran,  31 decembrie 2011 la 15:24  

Aveți de 7 000 de ori dreptate, când spuneți că diplomele nu te învață să scrii, etc., etc. Este normal și de bun simț să înveți și să scrii destul de mult pentru a intra în posesia acelor diplome. Și poate fi adevărat și că diplomele nu înseamnă mare lucru. Dar să nu le ai... înseamnă ceva!

Tot ”procesul” acesta al educației(nu mă refer la accepțiunea obtuză și hidoasă a termenului pe care o dobândești în primii ani și în învățământul de masă!) are drept scop trezirea, cultivarea și șlefuirea spiritului dobândit la naștere. „Diamantele” brute nu valorează prea mult. Sper că aici sunteți de acord.

În ceea ce privește exemplele pe care le-ați ales în favoarea argumentului dvs....parcă nu sunt cele mai fericite. Trebuie să existe și altele mai reușite, căci eu nu aș trata chiar Polonia, Turcia, Suedia și USA drept cele mai civilizate țări de pe mapamond și nici pe niște poeți formați ca staruri rock drept niște culmi ale creației lirice...cu toată criza prin care trece și ea.

Aici nu m-ați convins, dar, în general, apreciez scriitura dvs. melancolică și fără relief, precum și unele, rare, „jocularități lingvistice„ pe care le desfășurați.

Mulțumesc pentru urări, domnule Vancu! Clarviziune pentru 2012!

Anonim,  31 decembrie 2011 la 17:33  

doamnă Văran, sunteți o încuiată veritabilă, ar putea să vă pună ăștia poza sub definiția de dicționar.

adică: "ÎNCUIÁT, -Ă, încuiați, -te, adj. 1. Închis cu cheia, cu zăvorul. 2. (Pop.) Constipat. ♦ Fig. (Adesea substantivat; fam.) Care este insensibil la argumente, incapabil de a înțelege noul, care nu iese din părerile lui"


numai bine!

Radu Vancu 31 decembrie 2011 la 17:52  

V-aş ruga să nu ajungem la atacuri la persoană - altfel o să fiu nevoit să activez moderarea comentariilor.

Din nou, sărbători fericite tuturor!

claudiu komartin 31 decembrie 2011 la 18:02  

oricum, Radu, în afară de primele două comentarii, tot ce s-a spus aici e offtopic

că așa sunt oamenii, țin să mânjească cu rahat lucrurile frumoase

Radu Vancu 31 decembrie 2011 la 18:06  

Primele două comentarii, plus cel al anonimului din 28 decembrie, de la ora 11. :)

Însă lucrurile frumoase, Claudiu, nu se mânjesc de fapt niciodată. Murdăria se usucă de pe ele şi, mai devreme sau mai târziu, cade.

E una din puţinele noastre şanse :)

Daniel Cristea-Enache 31 decembrie 2011 la 18:16  

Dragă Radu,

Cînd iniţializezi moderarea comentariilor (a acelora care conţin atacuri la persoană), s-o faci retroactiv şi să începi cu următorul, trimis de prietenul tău Claudiu Komartin de la Londra:

"zău, DCE, e tare jenant, oprește-te odată, ai devenit mai obositor decât lătrăul ăla bondoc și caraghios obsedat de mine și de biografia mea. tot ce faci, tu faci numai ca să te răzbuni. iar războaiele pe care le porți se întorc împotriva ta, care arăți acum cine ești, dar, din păcate, îi țin și pe alții din treburi. las-o naibii, ai copii de crescut, carieră, cărți de citit și tu te îmbârligi de un an pe bloguri..."

Dacă vei fi puţin atent, dragă Radu, vei observa că aici a fost un atac la două persoane, nu la una :)

Rămîn la ideea că, fiind tu un tip corect şi civilizat, vei avea o bună influenţă asupra lui Claudiu.
La mulţi ani! Îţi doresc un 2012 aşa cum meriţi, dragă Radu.

Al tău, Daniel

Radu Vancu 31 decembrie 2011 la 18:29  

Daniel,

Nu e, într-adevăr, un pasaj prea elegant.
Însă ieşirea asta a lui Claudiu e mult mai urbană decât diverse declaraţii din discuţia purtată pe contul tău de Facebook, unde ai îngăduit comentarii de genul "îl voi f.. pe Komartin" - pe care, îţi spun drept, eu le-aş fi moderat imediat (mă rog, cum n-am cont, nu ştiu dacă moderarea e posibilă pe FB).
Aşa că voi fi totuşi mai sever decât tine - n-o să aştept să coboare tonul până acolo ca să moderez comentariile. Deocamdată, nu pare să fie cazul.

Un 2012 cât mai bun şi ţie,
Radu

Daniel Cristea-Enache 31 decembrie 2011 la 19:12  

Dragă Radu,

Era vorba despre ce se discută pe blogul tău. De ceea ce se discută pe contul meu de Facebook răspund eu.
Nu pot să nu observ că ai două măsuri: una pentru Claudiu, prietenul tău, alta pentru restul lumii. O formulare ca "lătrăul ăla bondoc și caraghios" intră în mod clar în speţa atacului la persoană. Dacă e vreo urmă de polemică de idei aici, te-aş ruga să mi-o semnalezi.

Cu cît vei căuta şi vei găsi mai multe circumstanţe atenuante pentru Claudiu Komartin atunci cînd el are asemenea derapaje (tot mai dese), cu atît, indirect, îi vei face un rău mai mare.

Vrei să vezi numai lucrurile frumoase pe care le face Claudiu Komartin? E opţiunea ta. Dar eu nu pot să nu văd şi mizeriile gratuite pe care tot el le face, semnînd cu numele lui sau cu diferite nickname-uri.
Vrei să spui că mizeriile lui (la adresa lui Mircea Dinescu, a lui Un Cristian, a mea) sînt de fapt lucruri frumoase?
Aici, deja, nu mai e exclusiv problema lui Claudiu: este şi problema ta.
"Prietenia literară" îţi înceţoşează percepţia şi îţi alterează buna cîntărire a lucrurilor.
Eu zic să reflectezi puţin asupra acestei chestiuni. Merită.

Al tău, Daniel

Radu Vancu 31 decembrie 2011 la 19:32  

Nu, Daniel, nu era vorba despre ce se discută pe blogul meu; şi asta datorită ţie - tu ai adus în discuţie diverse speţe privind cu totul altceva decât ce era pe blogul meu, anume un banal schimb de scrisori.

Şi, de altfel, e lucru ştiut că ce se întâmplă pe blogul meu e continuarea unor lucruri venind din afara lui. Cum ar fi discuţia de pe contul tău de FB, făcută publică de doamna Sanda Văran, care - după cum vezi - îşi continuă opera aici. Aşa încât citarea din respectiva discuţie e aproape obligatorie.

Toate cele bune,
Radu

Daniel Cristea-Enache 31 decembrie 2011 la 19:53  

Dragă Radu,

Dă-mi voie să citez din "banalul tău schimb de scrisori":
- "E deplorabil că, la noi, prietenia literară e înţeleasă peiorativ; iată, Daniel Cristea-Enache tocmai comite ironii despre „comèdia Vancu-Komartin”. Când am citit asta, mi-am adus aminte că, acum câţiva ani, foiletând presa literară a anilor ’70, am dat peste un text din România literară intitulat, dacă nu mă înşel, chiar Prietenia literară în care maestrul lui Daniel, Eugen Simion, se oţărăşte la ceea ce i se pare a fi un fenomen absolut condamnabil."

- "Iar Daniel, care văd că-l afecţionează şi el pe Raicu, ar trebui să ştie că nu poţi servi simultan la doi maeştri – mai ales aşa de diferiţi precum indiferentul la funcţii Raicu şi prea iubitorul de dregătorii Simion. Mă rog, n-are el nevoie de părerile mele."

Am impresia, dragă Radu, că scrisoarea ta către Claudiu Komartin precede comentariile mele pe marginea ei :)
Şi mai am impresia că, în cuprinsul acestei scrisori, te-ai amestecat în lucruri care pur şi simplu nu te priveau (cine sînt maeştrii mei în critică; de ce îi am ca modele şi pe Raicu, şi pe Simion).
Nu te vei supăra, atunci, că m-am băgat şi eu niţel în comèdia Vancu-Komartin :)

Comèdia fiind aceea că liricul însingurat din friguroasa Londră, cel care îţi trimite ţie scrisori încercănate sau înaripate, este unul şi acelaşi cu postacul de comentarii suburbane, sub nickname-ul "kalul trojan", de pe blogul "Cultura" şi de pe site-ul "Cultura".

Reluăm discuţia - dacă vrei - la anul.
La mulţi ani!

Al tău, Daniel

Sanda Văran,  2 ianuarie 2012 la 11:33  

Domnule Profesor Radu Vancu,

N-am apucat să urmăresc în direct intervenția dvs. energică, petrecută anul trecut, la ora 17:52, iar acum, post festum, nu-mi dau prea bine seama cui se adresează rugămintea. Ar trebui neapărat să reconstituim și încălzim puțin atmosfera (care e << „adâncă şi rece”, am putea spune/ca o gură de filosof/rătăcită printre file/întunecate....>>) și să lămurim în cât mai puține capitole posibilele neînțelegeri sau neclarități, inexactități sau chiar grave deformări, capabile să împingă norii întunecați spre blogulețul dvs. tihnit.


Despre „atacul la persoană”

Sper din adâncuri că pasajul ”V-aş ruga să nu ajungem la atacuri la persoană...” nu se referă la mine. Cum sper și că nu ați crezut (prin anticipare), măcar o clipă, că, în cazul de față, aș fi în stare de așa ceva. Logica mă îndeamnă să mă simt totuși direct vizată, fiindcă nu mai văd pe nimeni în împrejurimi. Vreau să spun că nu văd nicio altă persoană pe care ați putea-o amenința cu moderarea. Ar fi foarte și prea ciudat din partea dvs. să vă adresați unui anonim exact în același fel în care ați face-o cu o persoană reală, cu cineva care are o identitate și o inteligență vie, caldă, chiar mișcătoare. Anonimul este prin excelență o mască, o fantoșă țeapănă și o manifestare a neputinței de a fi, de a se întrupa, ieșind întreg și teafăr din neantul carele altfel cam pre toți ne-ar suge.

Cum ai putea să iei în serios nenumitul și obscurul? Cum ai putea să-i spui nenumitului „v-aș ruga„ sau „să nu ajungem”, când el nu are față, ci doar o gaură și nici obraz, ci doar obrăznicii. Mărunte. Văd că dvs. puteți, deci mă gândesc că nu ar fi o simplă coincidență ca vorbind cu dl.anonimeni(cum îi place lui Paul Goma să spună în astfel de împrejurări), să vă răspundă, cu efect de ecou, un alter ego al kalului trojan. Să fie acestea noile paradoxuri ale lumii noastre literare?Că e, că nu e coincidență...pe mine, din dl.K., mă interesează doar eul său liric, dar nici acela îndeajuns, fiindcă este deocamdată călîu, adică necopt și căldicel, teribilist peste poate, dar asta ar fi încă simpatic, dacă n-ar fi și încruntat și nu și-ar da atâtea aere, ca și cum ar avea asigurări că e cel puțin reîncarnarea lui Rimbaud altoit pe Jim Morrison, Jack Kerouac și cu 2-3 gene sustrase fraudulos de la dramaturgul Sarah Kane. Nu e.

În fine, nu vreau nici să divaghez și nici să exagerez, pretinzând că nu sunt în stare să ”atac” nicio muscă sau așa ceva. Fără o plăcere deosebită, recunosc că în anul care a trecut am mers până acolo încât, via internet, am ironizat și ridiculizat mai multe persoane, chiar câteva personalități, care, dintr-un motiv sau altul, dar întotdeauna bine întemeiat, s-au arătat demne de un astfel de tratament estetic. Nu a fost o activitate cu scop lucrativ, ci o metodă de descoperire (prin agitare) a scenei literare românești.


Despre discuția de pe pagina facebook a domnului Daniel Cristea-Enache

Se știe și se vede, nu sunteți singurul supărat din cauza acelei discuții scăpate din chingile academice. E lezat la stratul poleit cu finețe și la lingurică domnul Iovănel și lezat s-a dovedit a fi și un eșantion important de cititoare din Sibiu sau din toată țara. Ar trebui totuși să nu vă lăsați dominat de umori și sentimente, așa cum fac îndeobște poeții, fiindcă din cauza proceselor chimice care, la supărare, au loc în stomac, duoden(?) și poate chiar vezica biliară, sunteți pe cale să comiteți o gravă eroare și nedreptate, adică să nu observați că subtilul atacant-șef al echipei de ciomăgari și ciomăgărițe de pe blogul revistei „Cultura” a fost cel care a selectat și citat primul, total răuvoitor - din cele 439 de replici – replica doamnei Ciumărnean, o admiratoare a dlui. C.K. puternic dezamăgită în seara aceea. De data asta, cu toată modestia, eu nu am făcut decât să reașez replica în contextul din care a fost ruptă și care sângera.

Sanda Văran,  2 ianuarie 2012 la 11:37  

Despre prietenie, rahat și alte stări de spirit

Da, așa e. Se poate observa cu ușurință că majoritatea schimburilor de replici de mai sus nu se referă în întregime, direct și ditirambic la pompoasele pagini din corespondența dvs. răvășită pe blog și că nu acest schimb, plin de ifos cultural cosmopolit și scris parcă de niște titani cu barbă albă ai sfârșitului de secolul XIX, e pricină de comentarii. Hotărât lucru, stilul e încărcat și bătrânicios, iar ironia dlui. Cristea-Enache, chiar dacă alunecă puțin pe alăturea, a țintit bine, fiindcă altfel de ce v-ar provoca atâtea ulcerații dvs. și prietenului epistolier? Dar de la o ironie curată și bărbătească și până la rahatul care gâdilă nările komartiniene e totuși o cale lungă. Să fie, oare, poetul o natură isterică, văicăreață și suferind de mania persecuției, o fire pe care doar criticul prieten cu vorba domoală o poate liniști și-i poate stinge angoasa existențială?

Dar à propos, am citit rețeta dvs. de curățenie... Nu sunt specialist sau expert, dar nu mi se pare deloc normal și înțelept să lăsați rahatul real sau închipuit să treneze pe ”lucrurile frumoase” până când acesta se usucă și cade. E mai bine să dați lucrușoarele frumoase imediat jos de pe blog și să le curățați sau aruncați, fiindcă dacă le lăsați, după uscarea și căderea materiei cu care ziceți că au fost contaminate, tot va mai rămâne un strat foarte fin, invizibil aproape, care în combinație cu apa de ploaie...nu știu dacă sunteți conștient de ceea ce poate da. Dumneavostră faceți cum credeți.

Sanda Văran,  2 ianuarie 2012 la 11:41  

Pro domo sua

Dacă am înțeles bine, din colțul pe care-l lăsați să se întrevadă pe sub formularea „...doamna Sanda Văran, care - după cum vezi - îşi continuă opera aici .”, sunteți cam nemulțumit de prezența mea pe proprietățile dvs. virtuale, ieșite recent și brusc din cețuri în fața ochilor mei. E adevărat că nu e la îndemâna oricui să priceapă de ce vă citesc blogul și mai și comentez deodată pe el.

N-o să mă credeți, fiindcă vă influențează prea mult mediul, dar ceea ce mă motivează este tocmai setea de cunoaștere, care se întinde pe spații vaste și foarte amestecate de mizerie și splendoare, de vechi și nou, înălțător și ridicol și e dublată și de o curiozitate sănătoasă, temperată, nedispepsică, mai ales pentru „locurile” psihice și fizice unde s-ar putea bănui că fierbe la foc mic viitorul literelor românești.

Dar dacă ar vrea cineva să mă oblige să văd NOUL în doar acest loc și la acest mic popor de umbre, lume, lume...anonimi și anonime, ce bat ritmul în străchinile goale ale unor poeți și critici, răstigniți c-un ochi la Occident și altul la slănină, mă declar pierdută în translație și vinovat e numai Domnul Stalker Daniel Cristea-Enache („...cel mai cunoscut critic al ultimului deceniu...” până și-n viziunea celui mai contestat poliglot al ultimului deceniu), în care am avut încredere, pe care l-am urmat aproape orbește prin tot felul de cotloane literare... și l-am urmat fiindcă multe se pot spune despre Ironia Sa, dar nu și că nu ar cunoaște bine tot ce mișcă în literatura română. Bănuiesc că nu e prea încântat că îl ”urmăresc” așa de îndeaproape. Căci ce va crede lumea?!? Da, da, da.....Că ne coordonăm? Sau că îi fac curte? Tz, tz, tz...

Mă rog!În cazul în care simțiți tare că vă întunec serenitatea, tot ce puteți face este să mă plictisiți prematur sau să-l rugați pe domnul călăuză să modifice traseul și să evite potecile micilor găști, să se îndrepte spre adevăratele autostrăzi ale culturii autohtone, spre tendințele și curentele care lucrează la lumină, pregătindu-se să zguduie din temelii literatura și searbăda noastră istorie literară post-revoluționară.

În mod normal, la acest final de capitolaș ar mai fi trebuit și să ridic o sprânceană à la Vivien Leigh, întrebându-vă cam despre ce operă vorbeați, dar cum dialogul este o artă dificilă...

Vă întreb totuși ceva simplu.

De ce un spirit atât de liber și lipsit de prejudecăți ca al dvs. a devenit un reprezentant al odioasei ”administrații culturale oficiale”? De ce un lector la Facultatea de Litere şi Arte din Sibiu , disprețuitor al sistemului producător de diplome inutile, nu-l părăsește pentru a ieși din zona provincialismul mental în care se află (conform tovarășilor de blog) și a se pune în acord cu sine însuși și cu teoriile etalate?
De ce?

Sanda Văran,  2 ianuarie 2012 la 12:13  

Domnule Vancu,

Dacă nu publicați integral mesajul meu, vă rog să ștergeți și acest fragment. Textul trebuie citit integral si cititorii il gasesc deja în altă parte.

Sanda Văran,  3 ianuarie 2012 la 16:27  

Hocus Pocus!

Textul a reapărut!

Felicitări, domnule Vancu!
Dacă mai şi răspundeţi la întrebarea mea, voi înţelege mai uşor de ce vă laudă atât domnul Daniel Cristea-Enache...

Radu Vancu 3 ianuarie 2012 la 16:43  

Comentariile dumneavoastră intraseră la spam, le-am recuperat de acolo.
Cât despre răspuns – mă tem că n-o să vă răpesc plăcerea de a înțelege nu mai ușor, ci mai pe îndelete motivul laudelor lui Daniel. :)

Sanda Văran,  3 ianuarie 2012 la 17:16  

Daaaa...

Dar le-am certat, să ştiţi, şi le-am spus să nu mai facă astfel de confuzii grosolane între blog şi...Le-am interzis categoric să intre singure direct la spam... doar le vedeam cu ochiul liber cum se duc...dar nu m-au ascultat. Bine că aţi intervenit!


Întrebarea mea era simplă şi strict legată de replica dvs..Dacă nu puteţi răspunde clar şi direct...eu nu sunt un critic popular la fel ca dl.DCE, care are răbdare şi tot trage săptămâni întregi de oameni să-i răspundă la întrebări.

Mă tem că m-am lămurit.

Trimiteți un comentariu

Statistici

  ©Radu Vancu - Sebastian în vis - Template by Dicas Blogger.

SUS