Una dintre cele mai bune cărţi de poezie de anul trecut e cea a Dianei Geacăr, Frumuseţea bărbatului căsătorit . Din păcate, nu s-a prea scris despre ea; reproduc mai jos cuvintele mele de pe coperta a patra.
Dacă ostentaţia ei preferă codurile revoltatelor gen Sylvia Plath ori Anne Sexton, discreţia Dianei Geacăr camuflează oarecum neaşteptat o poetă livrescă, în cel mai nobil-cistelecanian înţeles al conceptului. Spun asta nu numai pentru citatele din şi aluziile la Queneau, Pound, Denise Levertov, Adrienne Rich, Fleur Adcock (locul ei găsindu-se, de fapt, în filiaţia poetelor amintite în urmă, undeva în preajma lui Fleur Adcock, cu mai puţină saturaţie intertextuală, totuşi – n-o pot vedea pe Diana traducând, precum neo-zeelandeza, poeme medievale latine); nici doar pentru referinţele la regizori esteţi precum Wong Kar Wai, Bergman, Lynch; şi nici pentru inserţiile scientiste preţioase despre punctele negre Fudds de pe retină, pe care miopii le văd când îşi deplasează privirea pe suprafeţe luminoase, sau despre Marea Pată Roşie, uraganul activ de trei sute de ani de pe Jupiter. Esenţială pentru natura ei livrescă e, înainte de toate, tehnica medierii. Datele cunoaşterii sunt pentru ea întotdeauna mediate de cunoştinţe; cu tuşantele ei cuvinte: „Se ştie că o metodă eficientă de a asculta / este să-ţi foloseşti cunoştinţele despre lume: / închizi ochii şi lacrimile ţi se scurg pe obraji. / Poate că se întâmplă ceva cu mine”. Cu mine, unul, s-a întâmplat ceva citind cartea ei.
Read more...
